Capitalismul sălbatic

România e un paradis. E drept, nu pentru prostime. De el au parte cei care exploatează la sânge toate slăbiciunile statului.

Am să citez o frază a unui cunoscut om de televiziune: „[Capitalismul sălbatic] este acel capitalism care trece pe lângă ţine când tu stai pe canapea şi leneveşti şi nu te întreabă ce-ţi doreşti în viaţă şi cum ar putea el să te ajute să ajungi acolo cu minim de efort, nesimţitul!“ Rândurile acestea au avut un mare succes în diaspora. Ele au întărit senzaţia că România lăsată în urmă e una trândavă, miloagă, nesimţită, prostească şi au ridicat la rang de axiomă câteva excepţii prezente în toată lumea. Îşi au originea în cele câteva pancarte anti-corporatiste din rândul demonstranţilor. Toate ca toate, numai capitalism cu faţă umană să nu ceri, că miroase a bolşevism. Şi mâna lungă a Moscovei, desigur. Aşa o fi? Este tânărul stat capitalist românesc unul în pericol? Cuceririle economiei de piaţă sunt nesigure? Fug investitorii de frica naţionalizării? Înainte de a purcede la evaluarea corectă a situaţiei, să convenim un lucru: salariatul român (da, ăla pe care ideologi puţini la simţire îl fac necalificat şi milog) munceşte cu 25% mai mult decât omologul lui occidental şi câştigă cel mult jumătate, de regulă nici un sfert.

Capitalismul românesc este înfloritor când bagă mâna în buzunarul statului. Dacă afacerea are cea mai mică legătură cu resursele, companiile şi administraţia publică, succesul e garantat. Nici nu trebuie să implice vreo abilitate sau valoare adăugată prin muncă şi tehnologie. E suficient, de exemplu, să iei energie ieftină de la stat şi să o vinzi scump. Se cheamă că eşti un capitalist destoinic. E bine ca, în acelaşi capitalism de cumetrie, să-ţi plasezi omul de încredere în fruntea unei regii autonome şi, imediat, tu şi toate rubedeniile tale veţi fi înşurubaţi la ugerul cel gras, în defavoarea populaţiei. Acesta e profilul standard al omului de „afaceri“, care dă lecţii de etică a muncii şi de chibzuinţă economică.

Lucrurile sunt mult mai grave. Deşi cei care s-au declarat salariaţi, la recensământ, depăşesc 6 milioane de persoane, în contabilitatea statului nu-s decît 4,5 milioane. Asta înseamnă că 1,5 milioane muncesc la negru. Supravieţuiesc, mai exact. Nu au drepturi fundamentale: şomaj, sănătate, pensie. Ei pun în balanţă siguranţa zilei de mâine şi aleg supravieţuirea de azi. Am ajuns în situaţia paradoxală ca fiscul să nu intre peste ei, de teamă să nu ne trezim, statistic şi peste noapte, cu 2 milioane de şomeri. Ar fi o mare nenorocire. De aceea, aprecierea că 40% din economia românească e netaxată nu mai pare atât de absurdă.

Dar nu numai aici e sălbăticie. Am mai povestit cazul unei salariate, cu acte în regulă, care, ajunsă la porţile maternităţii, a constatat că angajatorul nu plătise nici o asigurare medicală. Aproape tragice sunt cazurile celor care s-au trezit, fără voie, datori vânduţi la stat, pentru că angajatorul a pus, în secret, pe numele lor, propriile lui profituri. Angajatorul s-a dus, datoria a rămas. Statul n-a sughiţat când s-a hotărât să-i impoziteze retroactiv, cu dobânzi fabuloase.

Da, România e un paradis capitalist, pentru că totul e permis. Adepţii pieţei libere au de ce să-şi frece mâinile. Haotică, piaţa românească a introdus, în premieră, la tranzacţia dintre angajator şi angajat, frica. Când te uiţi câţi flămânzi stau în spatele tău, la coadă, înghiţi în sec şi semnezi orice. Ăsta e cu adevărat capitalism sălbatic. Dar ce machiaj frumos!