Bruce Lee, 33 de femei, 2-1 şi 6-6.

Mie unul mi-a părut rău de fotbaliştii români, îngropaţi în critici după ratarea calificării la CM 2014. Cred că li se face o mare injusteţe. E ca şi cum ai blama zebrele că nu vânează lei.

Drama cea mai mare a sportivilor din naţionala de fotbal a României nu constă în nenumăratele calificări pierdute. Ci în faptul că nu au fost niciodată aplaudaţi după un meci pierdut. Un meci din acela la sfarşitul căruia, chiar dacă eşti tolănit în fotoliu în faţa televizorului, simţi nevoia să te ridici în picioare şi să te duci să îi îmbrăţişezi. Sau măcar să îi baţi prieteneşte pe umăr, ca pe nişte truditori care şi-au făcut treaba.

Omul, în general, şi spectatorul, în special, nu sunt fiinţe foarte complicate. Printre altele, se racordează şi empatizează cu un fenomen simplu, care în termeni populari se numeşte „he got heart“ („are inimă“). Care este prototipul sportivului cu „inimă“? E acela care, indiferent de condiţii şi de adversarul pe care îl are în faţă, nu renunţă la luptă, orice s-ar întâmpla. Acela pe care îl trimiţi de 9 ori la podea şi se ridică de 10 ori. Şi mai vine şi după tine.

Îmi aduc aminte de un luptător de K1, (unde diferenţele de gabarit pot fi uriaşe) un thailandez mic şi slab al cărui nume îmi scapă şi care, necântărind mai mult de 60 de kg, îşi urmărea întotdeauna adversarul, ca un animal de pradă. Pasul înapoi nu era în ADN-ul lui. Fie că lupta împotriva unuia de dimensiunile sale, fie că se afla în faţa unor coloşi care cântăreau dublu faţa de el şi pe care era evident că nu are cum să îi doboare, oricât de puternic ar lovi. De fiecare dată când era izbit, ăsta micu’ nu făcea niciodată pasul înapoi, ci continua să îşi urmărească adversarul. Ca o hienă. Ghiciţi care dintre cei doi era favoritul publicului.

„Are inima“. E atât de simplu. Le doresc ca, de-a lungul carierei lor, fotbaliştii români să se întâlnească măcar o dată cu acest sentiment, de „a avea inimă“. Ar putea fi cea mai mare victorie a carierei lor.

Pentru că e vorba de un fenomen care, deocamdată, le este străin, iată câteva simptome: e o senzaţie ciudată care, chiar dacă ai pierdut cu un clar 3-0, să spunem, nu îţi dă voie să ţii capul în pământ. Nu te lasă să te simţi mic, strivit şi învins. Pentru că nu eşti. În momentul în care ai dat tot ce-ai avut mai bun din tine şi-ai pierdut, nu simţi că treci printr-o dramă, iar sufletul nu îţi este greu. Dincolo de dezămagirea evidentă, trăieşti un sentiment special că ţi-ai facut treaba cum ai putut mai bine şi că nu ai ce sa îţi reproşezi. Iar sentimentul respectiv te face să poţi să îi priveşti în ochi pe cei din jur, indiferent că e vorba de adversarul care tocmai te-a învins, de un suporter care a suferit pentru tine sau de un jurnalist care abia aşteaptă să îţi lanseze câteva întrebări otrăvite.

Să îi priveşti în ochi, spuneam, cu o demnitate pe care numai conştiinţa unei dăruiri de sine totale ţi-o poate da. Am spus demnitate, nu aroganţă sau trufie, iertată-mi fie nevoia de a specifica. E evident că ai pierdut, dar nu ai senzaţia că eşti un învins. Eşti un om care ştie că o înfrângere sau chiar mai multe, nu dau dimensiunea spiritului său. Ci felul în care luptă.

E singurul mod în care poţi câştiga respect. Al celor care te susţin şi al celor pe care îi înfrunţi, deopotrivă.

Într-unul din celebrele sale filme, Bruce Lee îngenunchează şi îşi acoperă cu o jachetă adversarul pe care tocmai l-a ucis, în semn de respect pentru felul în care acesta a luptat şi a arătat că „are inimă“. În conştiinţa publicului larg, Bruce a fost un actor în filme cu „karate“. Însă, înainte de toate acestea, el a fost unul din marii maeştrii şi filozofi ai secolului trecut. Filmele sale erau doar un mijloc de a-şi expune învăţăturile.

Dar poate că exemplul luptatorului de K1 sau al filozofiei lui Bruce Lee nu sunt prea apetisante pentru sportivii din naţionala de fotbal, aşa că îmi permit să vin cu o alta sugestie la care ceva îmi spune că se vor racorda mult mai puternic.

Îi invit să urmarească 33 de femei. 33 de femei în acţiune. Toate au sub 35 de ani şi corpuri, în general, lucrate şi frumoase. În speranţa că le-am câştigat atenţia, am să le mai spun doar că restul lumii îşi va aminti de fetele astea din cu totul alte motive. În 2011, SUA şi Brazilia s-au întâlnit în semifinalele campionatului mondial de fotbal feminin.

Rivalitate, orgolii şi ambiţii de la pământ la cer şi înapoi. Iar când acestea apar între 22 de femei cu personalitaţi puternice, rezultatul e cel puţin spectaculos. Brazilia conduce cu 2-1, cu 5 minute înainte de terminarea prelungirilor. La un corner pentru SUA, Amy Wambach (o legendă a sportului american, un fel de Hagi a lor, dacă vreţi) priveşte în jur la coechipierele sale, care par că au terminat benzina, şi lasă să îi scape din străfunduri un „Come on!“ care, văzut şi auzit la televizor, în prim-plan, îţi încreţeşte carnea pe tine. Cu toate acestea, e greu de crezut că se mai poate întâmpla ceva. Mai sunt câteva minute, Brazilia conduce cu 2-1, iar ambele echipe sunt sleite.

Rezultat final? SUA câştigă cu 5-3 la penalty-uri, după ce egalează în ultimele secunde ale prelungirilor. Marcatoare? Amy Wambach.

În finală, americancele întalnesc Japonia din postura de mari favorite. Rezultatul? Japonia câştigă cu 3-1 la penalty-uri, după ce la finalul prelungirilor scorul a fost 2-2. SUA a condus de fiecare dată şi au fost la cârma jocului însă, tot de fiecare dată, japonezele au revenit „din corzi“ cu o tenacitate şi încăpăţânare care, la un moment dat, deveniseră înfricoşătoare.

Era evident că sunt inferioare fizic şi tehnic, însă nu concepeau să piardă. Era ca şi cum venea tot timpul după tine Terminatorul din mercur din filmul lui Schwarzenegger. Oricâte gloanţe ai fi tras în el, se regenera instantaneu. Sau ca să fim mai aproape de nipone, era ca şi cum priveşti cum Godzilla, deşi e ciuruită de armata americană, refuză să moară.

Japonia a învins prin simpla putere a spiritului. Sau dacă vreţi, au avut mai multă inimă. În toate celelalte privinţe americancele le erau net superioare.

Nu ştiu câtă importanţa are dar, cu cateva luni înainte, japonezilor tocmai le pocnise reactorul de la Fukushima.

Dragi sportivi cu mingea de fotbal, o să spuneţi că am dat exemple de învingători, nu de învinşi. Am să vă rog să urmăriţi cu atenţie în respectivele meciuri, echipele învinse. Ca să folosesc exprimări din defuncta presă românească de sport: „Nu o să vă vină să credeţi! Nu are cum să nu vă emoţioneze!“, etc.

Îmi aduc aminte de comentariul unui fost fotbalist român care, văzându-i pe „băieţi“ cum cântă imnul înainte de meciul cu Italia, la campionatul european din 2008, a spus: „Când i-am vazut cum cântă imnul, mi-am dat seama că n-avem cum să pierdem“. Nici că putea fi spus mai bine.

„Băieţii“ au jucat ca să nu piardă, nu ca să câştige. Asta fac de ani buni de zile.

Nu ştiu ce alte recomandări aş putea să-mi permit să le mai fac sportivilor din naţionala de fotbal. Pe undeva, parcă îi şi înţelegi pentru că, în momentele grele, când privesc, poate, spre bancă în speranţa unui suport moral, dau peste chipul lui Victor Piţurcă. Un om care are permanent figura unuia ce nu înţelege cum de zarurile lui arată tot timpul 2-1, în timp ce adversarul dă doar 6-6.