Anonimat

Moştenirea cea mai consistentă lăsată de comunism: confuzia planurilor. Când totul aparţine tuturor, diferenţa dintre buzunarul propriu şi banul public devine secundară, fabrica se mută la angajaţi, aşa cum banii Securităţii ajung la securişti.

Revizuirea textului legii fundamentale, la care tocmai se lucrează, pentru a nu mai aminti de discuţiile în jurul noilor instrumente de judecată penală, arată din plin rezistenţa mentalităţii furtului colectiv. Nimic nu uneşte oameni diferiţi atât de strâns precum infracţiunea. Dincolo de partide, ideologii, educaţie sau gusturi, toţi se simt solidari. Până la ultimul. Cel care nu fură este demascat, terfelit, ponegrit. A nu participa la acţiunile haitei reprezintă o declaraţie de război, o provocare. Curată obrăznicie. La furt nu există alternativă.

Acţiunile Justiţiei din ultimii ani nu doar că au pus semnul întrebării în legătură cu „tradiţia“ furatului. A făcut-o deja Uniunea Europeană în mai multe rânduri. Avem chiar strategii guvernamentale de luptă împotriva corupţiei. Nu aici este problema pentru comunitatea bandiţilor. Anchetele au reuşit altceva, nepermis: au personalizat hoţia. Contractul neonorat, autostrada abandonată în plin şantier, înşelăciunea, licitaţia trucată, şpaga, inclusiv furtul de idei sau altele asemenea au căpătat nume. Unele sonore, încât îi sperie de moarte pe ceilalţi, cunoscuţi sau nu.

Ieşirea din anonimat are efecte contradictorii. Cei avuţi în vedere oscilează între uimire (cine, eu?!) şi revoltă (dar de ce eu?). Avem ocazia să intrăm într-un univers sufletesc contorsionat. Pe de o parte, prin modul public de manifestare, mulţi nici nu mai fac efortul de a ascunde cât de bine o duc. Că au dat un tun. Găinari sau speculanţi, abonaţi la contracte cu statul sau simpli intermediari, fauna aceasta este egal răspândită în teritoriu. Pe de altă parte, la momentul adevărului, aceiaşi şmecheri leşină, îşi plâng soarta şi amintesc printre sughiţuri de copiii lăsaţi acasă.

Ar fi fost de aşteptat ca asemenea personaje să caute drumurile laterale, să fugă de atenţie. Ei bine, nu. Dacă tot au fost demascaţi, dumnealor înţeleg să combată şi mai vocal, să acuze maşinaţiuni politice, să ameninţe. Personalizarea răului prin identificarea infractorului, condamnat între timp, duce la articularea unui bizar cult al mafiotului. Fost ministru, parlamentar sau om de afaceri, omul nostru ajunge un soi de Robin Hood pe dos. Pentru că el a luat de la unii, e drept, dar nu pentru a da la alţii. Ci doar pentru el. Iar acum face puşcărie. Săracu’!