Amintiri din copilărie: paradisul

Ion Creangă

Copilăria e timpul alegerii. Dumneavoastră ce aţi dorit să deveniţi când eraţi mici? Aviator, pilot de curse, dascăl, medic sau politician? Copilăria visează la un câmp uriaş de posibilităţi. Vârsta adultă te confruntă cu limita. Copilăria e un dar al părinţilor, al bunicilor, al unchilor şi al naşilor, deci al familiei lărgite. În acelaşi timp, copilăria este un dar al comunităţii locale.

Dacă iscodeşti în cutia de amintiri, dai inevitabil de experienţa copilăriei. Personal, cred că există o legătură directă fericirea adulţilor şi trăirea unei copilării mănoase, îndestulătoare.

În lupta cu obstacolele prezentului şi provocările viitorului, frământaţi uneori de griji copleşitoare, ne căutăm seva şi rădăcinile în trecut. Încercăm să găsim puncte de sprijin, mesaje criptate sau pilde. Apelăm aşadar la memorie, ca la o facultate sufletească pe care Sf. Augustin o aseamănă cu “nenumăratele câmpii, peşteri şi caverne” (Confesiuni 10.27.26) – campis, antris et cavernis innumerabilibus. În clipe de încercare sau relaxare, din cotloanele memoriei noastre afective putem scoate la iveală imagini solare, sentimente calde, stări pozitive sau impulsuri virtuoase. Devenim pelerinii propriei noastre biografii, revizitându-ne memori cu ajutorul fotografiilor de epocă (vintage), iar alteori printr-un gest concret, de întâlnire cu oraşul, satul sau geografia natală.

În literatura noastră, există dascăli ai copilăriei paradiziace - scriitori care văd această vârstă privilegiată a formării sufleteşti sub un imens clopot protector. Ion Creangă, bunăoară, vede descrie în Amintirile sale o lume astăzi definitiv pierdută.

În aceeaşi măsură, avem învăţători care descriu conturul tragic al copilăriei - confruntarea pruncilor cu asprimea vremurilor, de la cutremure de pământ până la invazii străine, cotropiri ideologice, confiscări şi exproprieri.

În ambele variante, copilăria e marcată de autenticitate. Favorabil sau ostil, radios ori sumbru, anotimpul acesta al vieţii merită trăit în adevăr. Vai de cei care s-au trezit aruncaţi de mici într-o lume a duplicităţii, a falsului sistematic, a meschinăriei şi a perversiunilor de tot soiul. 

Am meditat asupra acestor lucruri încercând să recitesc unele pasaje memorabile din Ion Creangă, cel căruia îi datorăm hazul unor relatări unice. Pentru marele bard al Junimii conservatoare, copilăria apărea ca o linie de orizont senin. Geografia interioară capătă relief prin trimiterea la rituri de trecere, praznice, întâmplări palpitate. Comunitatea este puternică, ca şi sentimentul exploziv al libertăţii.

„Dragi mi-erau tata şi mama, fraţii şi surorile şi băieţii satului, tovarăşii mei de copilărie, cu cari, iarna, în zilele geroase, mă desfătam pe gheaţă şi la săniuş, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând şi chiuind, cutreieram dumbrăvile şi luncile umbroase, ţarinele cu holdele, câmpul cu florile şi mândrele dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereţii! Asemenea, dragi mi-erau şezătorile, clăcile, horile şi toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însufleţire.”

Frumuseţea şi dulceaţa meleagurilor moldoveneşti este egalată de preţuirea acordată părinţilor. Iubirea maternă, în special, joacă rolul de scut protector. Afecţiunea Smarandei este, pentru memoria pruncului, ca un lichid amniotic pentru fătul încă nenăscut. Când ne povesteşte despre pupăza din tei, şfara cu motocei sau drumul către Broşteni, naratorul nu anticipează trauma trecerii lumii româneşti dinspre viaţa organică a satului către spaţiul pestriţ al oraşului modern, din tărâmul vechilor tradiţii înspre limanul centrelor urbane distruse şi reclădite în comunism şi, apoi, în eterna noastră tranziţie.

La Creangă, ecologia satului natal e perfectă. Nici urmă de schelete industriale, deşeuri de gunoaie sau plastic. Chiar dacă poate idealizată, copilăria specific rurală a unui Creangă, Sadoveanu ori Stăniloae rezonează cu nişte arhetipuri universale.

Indiferent de spaţiu şi timp, de loc sau istorie, bucuriile simple ale copilăriei sunt, de fapt, aceleaşi. Emoţia exploratorie şi joaca gratuită sunt documentate şi de romanele lui Jules Verne sau Cireşarii lui Constantin Chiriţă. Pruncii n-au nevoie de sarcini şi, lăsaţi într-o deplină libertate, îşi găsesc singuri raţiunea de-a fi. Un alt roman celebru - vândut în sute de milioane de exemplare (ca semn al nostalgiei contemporane după curăţenie şi puritate), este Micul Prinţ (1943). Protagonistul lui St. Exupéry (1900-1944) îmblânzeşte o vulpe. Copilăria dansează, nu face calcule şi nu vede ameninţările crunte ale vieţii. A fi copil înseamnă să fii receptiv, permeabil, deschis noutăţii. Nu discernământul, ci deschiderea este atributul copilăriei.

Într-o lume perfectă, copilul învaţă, munceşte şi se joacă. Învăţătura o primeşte de la părinţi şi dascăli. Efortul fizic întăreşte voinţa şi disciplinează caracterul. Joaca e prelungirea visului şi a speranţei. În loc să-şi dorească a fi rege într-un regat fără supuşi ori să devină un geograf care n-a călătorit niciodată, Micul Prinţ îşi îngrijeşte floarea, ştiind că timpul petrecut alături de floarea ta o face cu adevărat importantă.

Copilăria, pentru adulţi, e o lecţie indispensabilă despre curaj şi autenticitate.