Altă istorie de demult

Continui să evoc întâmplările cu vameşi şi grăniceri dintr-un trecut când România nu făcea parte din Europa decât sub raport geografic.

Istoria pe care am povestit-o în articolul din numărul trecut a fost veselă şi s-a terminat cu bine. Cea de azi nu e la fel de veselă şi s-a terminat rău. Dar mi se pare important s-o spun de dragul varietăţii.

Iată-mă a doua oară la Paris, în vara lui 1984, după 17 ani. Viza întârziase peste cele mai sceptice aşteptări. Călătoream prima oară cu avionul la Paris. Când m-am văzut pe aeroport, dincolo de graniţă, am muşcat dintr-o ciocolată. Nu mâncasem nimic de două zile din cauza emoţiilor. Mi-a venit brusc să vărs. Stomacul meu a avut o clară reacţie anticomunistă. Ajuns în Franţa, la prietenele mele O.A. şi R.I., care locuiau la o fermă din Picardia, la 90 de kilometri de Paris, am constatat că îmi vâjâie capul şi am rugat-o pe R.I., care e doctoriţă, să-mi ia tensiunea: 14 cu 9! În loc de 11 cu 7! Aventurile birocratice ale călătoriei continuau să mă streseze.

Vreme splendidă, galbenul lanurilor de grâu de jur împrejur, friptură la grătar în curte, cei trei fioroşi dulăi ai stăpânelor boldind ochii la carnea din mâna mea, pe scurt, încerc să redevin eu însumi aruncându-le un os. Urletul O.A.: „Dai oase câinilor!?“. Răspund timorat: „Aşa am văzut încă din abecedar!“. De unde să fi ştiut de bobiţele cu care se hrănesc câinii în Occident? Şoc cultural, ce mai vorbă!

Cadouri editoriale

Mă duc zilnic la Paris cu trenul. Pierd vreo două ore în faţă la Grand Palais, aşteptându-l pe D.H., căruia trebuie să-i dau cotoarele unor bilete de avion uitate la Bucureşti, decontabile de Asociaţia Internaţională a Criticilor de Artă, al cărei preşedinte este. Bem o bere pe Champs Elysées şi constatăm că avem drum comun cu metroul, fiecare la treaba lui, doar că D.H. este în întârziere cu două ore şi mai bine. Îi revăd pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca.

Mă plimb cu Vlad Georgescu, directorul „Europei Libere“, şi cu Gelu Ionescu, veniţi de la München, eu neavând viză pentru Germania, printre petarde zgomotoase trase cu ocazia zilei de 14 iulie. Tot din Germania soseşte Paul Miron. Mă încarcă toţi cu cărţi pentru ţară. Mai cumpăr şi eu câteva, ca să nu rămân mai prejos.

Printre picături, văd filmul „Danton“ al lui Wajda, cu Depardieu, la decernarea Premiului César, al cărui regizor e sfătuit să nu participe din cauza scenei în care Adunarea Naţională îi predă pe Danton şi pe ai săi tribunalului revoluţionar pe ritmurile Marseillezei. Francezii nu înghit asta.

„Cărţile sunt meseria mea!“

Sunt din nou pe aeroport la Bucureşti. Un ofiţer de securitate, care făcea pe grănicerul, îmi confiscă toate cărţile. Întrebarea e aceeaşi: „De ce vă încurcaţi cu astea?“. Nefiind vorba de chiloţi de damă şi de sutie-
ne, ci de cărţi, replic plin de demnitate: „Cărţile sunt meseria mea!“.

După două ore, vameşul însărcinat cu procesul verbal apelează discret la mine: nu înţelege titlurile, în franceză, germană şi… greacă (o Biblie de la Paul Miron pentru părintele Anania!). I le traduc în bătaie de joc.

Desen de Vali Ivan

Când îi solicit o audienţă, peste câteva zile, ministrului român de Externe, dispus să-mi restituie cărţile, constatăm amândoi că titlurile nu corespund. Aşa că nu mi se restituie niciuna. Cel mai scump plătită glumă din viaţa mea!