Alianţa de conjunctură sino-rusă. Dimensiunea economică

Actualitatea geopolitică este marcată de o volatilitate accentuată. Este momentul când se fac jocurile pentru stabilirea balanţei de putere a următoarelor decenii.

Cum este natural, normal şi firesc din perpectiva realistă, fiecare dintre marile forţe politico-militare şi economice ale lumii caută să-şi extindă sau măcar să-şi consolideze sfera de influenţă, pentru a obţine o poziţie cât mai privilegiată din care să-şi extragă în viitor diferite avantaje. Aşadar există scena, există şi piesa - "sistemul global în prima jumătate a secolului XXI", avem şi principalii protagonişti - Statele Unite, China şi Federaţia Rusă, care sunt în acelaşi timp şi scenarişti, doar că scenariul nu este încă finalizat... se mai lucrează încă la distribuţia rolurilor, fiecare dintre cele 3 mari puteri dorindu-şi să fie vedeta principală.

În această paradigmă exprimată metaforic se poate încadra şi recenta apropiere dintre Rusia lui Putin şi China lui Xi, materializată printr-o declaraţie comună emisă de cele două parţi la deschiderea Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Beijing (link). Deşi nu este un tratat propriu-zis de alianţă la nivel politic, declaraţia are menirea de a impulsiona cooperarea dintre cele două state, aspect care în contextul actual geopolitic şi economic şi cel puţin pentru un orizont de timp scurt, de ce să nu recunoaştem, ar fi în avantajul ambelor părţi. Contrar unor opinii înflăcărate conform cărora această înţelegere este începutul unei noi ere şi o piatră de temelie a ordinii multipolare, în fapt aranjamentul este dictat de interesul de moment, care, enunţat simplu şi simplist spune că două state aflate în plină ofensivă pentru putere şi influenţă, dar care luate în parte nu sunt suficient de puternice, se coalizează la nivel formal pentru a se opune mai eficient hegemonului. Parteneriatul stipuleaza în linii mari ce trebuie să facă şi ce să nu facă una faţă de cealaltă (link).

 Un prim efect materializat al înţelegerii îl reprezintă acordul economic privind creşterea livrărilor de gaz din Rusia către China, dar adevarata miză rezidă în aspectele de geopolitică.

Pentru a facilita demersul analitic acest acord va fi defalcat în componenta economică şi secţiunea geopolitică, cu menţiunea că în realitate cele două sfere se întrepătrund inextricabil, având ramificaţii complexe şi implicaţii comune. Economia depinde de decizia politică, care la rândul ei trebuie să ţină cont de interesul economic.

Din perspectiva economică înţelegerea la nivel general se înscrie în politica de apropiere dintre cele două ţări la nivel comercial, însă aceasta nu este realizată decât din considerente de interes pur pecuniar. Federaţia Rusă caută o alternativă viabilă, pe termen mai lung, pentru a-şi exporta materiile prime (în principal gaze naturale şi secundar petrol), aceasta fiind absolut necesară în caz că statele occidentale din Uniunea Europeană ar decide să impună sancţiuni economice majore generate de acţiunile militare ale Moscovei, sancţiuni mult mai dure decât cele instituite în 2014 şi care, prezumptibil, ar afecta şi domeniul energetic, subiect considerat tabu până de curând. China este exact un astfel de partener dezirabil, deoarece economia sa necesită un volum mare de materie primă şi deci ar fi un substituent bun pentru deturnarea fluxului comercial dinspre Europa spre Asia. Chiar dacă în realitate nu este la fel de profitabilă, relaţia cu China ar permite Rusiei să nu intre în colaps financiar în caz că Europa reduce masiv achiziţia de gaze naturale, ştiut fiind faptul că aproximativ 60% din PIB-ul Rusiei este furnizat de exportul de materii prime brute. În caz că Europa nu va renunţa la achiziţia gazului rusesc, cu atât mai bine pentru Moscova, pentru că va avea două surse majore de venituri, deşi nu de valoare egală. În acordul cu o valoare totală echivalentă a 117,5 miliarde USD (link) se stipulează o creştere a cantităţii livrate cu 10 miliarde de metri cubi pe an, înţelegerea fiind perfectată pe o durată de 30 de ani (link). Durata în acest caz este mai degrabă irelevantă, orizontul de timp fiind prea lung pentru a se putea spune dacă contractul va fi executat până la capăt, însă enunţarea unui astfel de termen în sine reprezintă un mesaj politic şi propagandistic de faţadă.

De notat că Rusia deja furniza către China gaz natural atât prin conducte cât şi în formă lichefiată, livrări care au totalizat în 2021 în jur de 16,5 miliarde metri cubi, însă piaţa chineză nu se ridică nici pe departe la nivelul celei europene, unde, în 2020 Gazprom a livrat 174,9 miliarde de metri cubi (link). Este o disproporţionalitate mare, dar treptat Rusia are în vedere să crească vânzările către China pentru a nu mai fi dependentă aproape în totalitate de banii Europei.

Mai mult, Rusia vizează ca până în 2025 cantitatea să sporească cantitatea la 38 miliarde metri cubi (link), şi pentru aceasta sunt planificate noi elemente de infrastructură de transport (conducte), în plus faţă de cele aflate în exploatare deja (Power of Siberia 1, funcţională, în partea de Est, şi Power of Siberia 2, aflată în stadiul de proiect). La o primă vedere obiectivul pare realist, şi îndeplinirea sa ar reprezenta o creştere a cantităţii de gaz livrat Chinei la aproximativ 20% din ceea ce livrează Rusia către Europa (raportat la cifrele anului 2020). Treptat, şi dacă totul merge conform planului, alternativa pieţei asiatice va deveni comparabilă cu cea europeană, aspect deosebit de favorabil Rusiei.

Principalele conducte de gaze naturale din zona de graniţă dintre China şi Rusia.

Sursa: Chinasresourcerisks.com (link).

Din alt punct de vedere, însăşi existenţa unei variante de o valoare comparabilă reprezintă un atu în viitoarele negocieri dintre statele europene şi Federaţia Rusă. Este ceea ce în economia de sorginte anglo-saxonă se numeşte BATNA - Best Alternative to Negociated Agreement. Cu cât există alternativă mai puternică, cu atât forţa de negociere este mai mare. Aceste consideraţii nu sunt noi, au mai fost aduse în discuţie în anii trecuţi şi ulterior în mare parte abandonate deoarece partea chineză, fiind într-o poziţie avantajată în negocieri, a făcut o ofertă sub-optimă din perspectiva Rusiei. În plus, se mai pune şi problema infrastructurii de transport, care trebuie realizată şi a căror costuri trebuie amortizate şi deci incluse în preţul final.

Însă acordul economic menţionat aduce şi un element de noutate foarte interesant, ce suscită o serie de semne de întrebare privind viitorul cadrului financiar internaţional. Este evident că în esenţă orice contract comercial se învârte în jurul dictonului "banii vorbesc", însă care bani? Banii Americii desigur, deoarece la nivel global majoritatea tranzacţiilor de import-export sunt denominate în dolari americani. China, Rusia, statele din Golf, zona ASEAN etc. tranzacţionează între ele, dar preţurile se exprimă echivalent în dolari şi, mai important, în cea mai mare parte plăţile se fac tot în dolari. Este ceea ce se numeşte dolarizarea economiei mondiale, venită ca o consecinţă a celui de-al Doilea Război Mondial. Figurativ sistemul financiar-monetar poate fi asemănat cu un joc de şah, cu diferiţi jucători, mai mici sau mai mari, dar în care Statele Unite sunt însăşi tabla de şah. Faptul că economia mondială depinde în mare parte de dolar şi coroborat cu faptul că "tiparniţa de dolari" este în SUA, îi conferă acesteia un avantaj major faţă de oricare altă ţară, concurentă sau parteneră, indiferent de natura schimburilor. Timp de aproape 50 de ani nimeni nu s-a gândit în mod serios să pună în discuţie supremaţia dolarului ca mijloc de plată - ar fi fost un demers elucubrant având în vedere forţa economică a SUA. Prima deviaţie semnificativă de la această constantă a sistemului financiar internaţional a fost apariţia Euro în anii '90, însă răspândirea sa a fost oarecum limitată la regiunea Europei, în timp ce în restul lumii folosirea dolarului a rămas element de bază în procesele comerciale internaţionale, şi ca atare, deşi a apărut o nouă monedă forte, totuşi dolarul a rămas "la putere". Dar iata că Rusia şi China vor să conteste acest fapt, şi să dea o lovitură însăşi esenţei comerţului internaţional dolarizat, vizându-se eliminarea cât mai mult cu putinţă a devizelor americane, în vederea reducerii dependenţei de sistemul financiar ghidat indirect de SUA (prin măsuri monetare).

De mai mult timp în spaţiul mass-media naţional rus a apărut ideea ca tranzacţiile dintre Rusia şi China ar trebui denominate în monede proprii (link), pentru a crea un sistem financiar propriu din care să fie eliminată orice terţă influenţă, inclusiv cea ce ţine de riscul inerent utilizării altei monede. Aceasta ar presupune să se instituie o corespondenţă directă, în flux dublu. Adică Rusia să plătească în moneda proprie (ruble) importurile din China, iar aceasta să plătească cu rublele obţinute importurile din Rusia. Similar China va plăti importuri din Rusia în yuani, monede cu care statul rus va deconta produsele din China. Caracterul dublu al fluxului este necesar pentru ca, în perpetuitate, să nu se ajungă la situaţia în care Rusia şi respectiv China, să deţină mult prea multă monedă a celeilate ţări, pentru că în sine o astfel de situaţie este o vulnerabilitate de securitate economică pentru ambele părţi. În cazul unei crize financiare sau a unei devalorizări intenţionate a uneia dintre monede - metodă ades întrebuinţată de China în ultimele decenii pentru a-şi stimula exporturile - entitatea străină care deţine masiv moneda respectivă se poate regăsi în situaţia în care aceasta nu mai are aceeaşi putere de cumpărare, ceea ce se traduce printr-o pierdere majoră. În plus trebuie instituite mecanisme de clearing şi compensare, elemente care de regulă sunt greoaie şi reduc eficienţa comercială.

Ca atare s-a optat pentru o soluţie de compromis, mutual avantajoasă pe moment, alegându-se denominarea în moneda europeană (link). Scopul de a elimina influenţa SUA este atins, dar în acelaşi timp euro fiind o monedă stabilă şi convertibilă, cele două state sunt ferite de eventualele fluctuaţii nedorite, şi în plus pot folosi fondurile obţinute şi în relatie cu alte entităţi statale.

Această abordare monetară a relaţiei sino-ruse este un mesaj politic în primul rând, şi doar secundar o caracteristică pur financiară. Nu se pune problema ca economia internaţională şi nici cea americană să fie afectată dacă Rusia şi China ocolesc dolarul în cadrul unor tranzacţii minore în comparaţie cu fluxul global. Însă în sine mişcarea poate reprezenta un precedent şi o scânteie care să declanşeze acţiuni similare, fapt care să amplifice treptat fenomenul de-dolarizării economiei mondiale. Abia în acest caz s-ar putea discuta espre afectarea economiei SUA, care şi-ar pierde una din principalele pârghii de control asupra sistemului economic global. Mai mult, în timp, cele două state vor putea pune în practică şi tranzacţionarea în monede proprii, dacă nivelul de încredere între Beijing şi Moscova o va permite. Acesta ar fi cu adevărat un element care ar putea funcţiona ca un mecanism de strângere a legăturii între cele două state - însuşi sistemul ar impune-o. Cum nici una dintre cele două monede naţionale nu sunt convertibile, relaţia în sine implică dependenţa viitoare a uneia uneia faţă de cealaltă. Rusia nu va putea achiziţiona cu devize chineze bunuri realizate în alte state, decât dacă acestea acceptă, şi cel puţin în prima fază, acest lucru este foarte improbabil. Deci ce poate să facă Rusia cu cantitatea de renminbi deţinută? Să cumpere din China. Reciproc şi relaţia denominată în ruble - China va trebui să le folosească doar în relaţia cu statul rus. Inevitabil, acest sistem ar consolida de voie de nevoie relaţia comercială între cei doi parteneri.

La o primă vedere este o situaţie de tip win-win pentru ambele părţi, doar că întotdeauna va exista o parte care castigă mai mult şi una care câştigă mai puţin. Conform teoriei conomice, statul cu o economie mai puternică (în speţa de faţă China) este câştigător dintr-o astfel de relaţie, deoarece pe de o parte îşi poate impune mai facil condiţiile de preţ, dar, mai important, poate absorbi mai uşor un eventual şoc indus de devalorizarea intenţionată a monedei proprii, în timp ce partenerul mai slab se regăseşte în situaţia în care puterea de cumpărare a banilor străini deţinuţi scade, şi astfel să poată achiziţiona mai puţine produse. Aceasta este o capcană intrinsecă tranzacţionării în monede neconvertibile a căror volatilitate este dictată de considerente politice, nu de piaţă. Din acest punct de vedere cvasi-stabilitatea dolarului a fost un factor benefic pentru economia post-belică, chiar dacă şi în cazul monedei americane s-a înregistrat o depreciere considerabilă; cel puţin până acum aceasta nu a avut fluctuaţii majore şi dese care să inducă şocuri monetare. Şi tot de aceea, cel puţin momentan, deşi poate şi-ar fi dorit ca element de propagandă, totuşi cele două state au hotărât să tranzacţioneze în euro. Siguranţa înainte de toate. Este poate şi un semn că încă nivelul de încredere nu este foarte ridicat, element ce sugerează că ambele părţi recunosc tacit că alianţa lor este doar una de conjunctură.

***

Analiză de Mihnea Alexandru Ciocan, absolvent al Masterului de Studii de Securitate, Universitatea Bucureşti şi al Masterelor de Diplomaţie în Economia Internaţională şi Logistică Internaţională, ASE.