Afacerea „Legionarii blânzi“

0
0

13 iunie 1990, seara. Pentru  Ion Iliescu, tulburările din Bucureşti sunt opera Legionarilor. Prim adjunctul Ministrului Apărării Naţionale e informat că „pe sediul Politiei Capitalei s-a ridicat drapelul verde, legionar, deci miscarea este o rebeliune legionara si se trateaza ca atare“.A fost primul moment dintr-un lung de momente postdecembriste în care s-a invocat Pericolul reînvierii, în context democratic, a Mişcării legionare.

Ultima oară când s-a tras Sirena de alarmă în legătură cu Legionarii a fost cu prilejul candidaturii lui Marian Munteanu.

Sunt Legionarii un pericol pentru democraţia românească, aşa cum au fost în anii interbelici sau, mă rog, cum au prezentat liderii politici de la vremea respective situaţia, deseori exagerînd pentru a justifica măsurile antidemocratice?

Un răspuns îl dă un comentariu publicat de mine în Evenimentul zilei din 29 iunie 1995, sub titlul Eu, unul, nu mai înţeleg nimic. Afacerea „Legionarii blînzi“, când Mişcarea legionară chiar mai mişca, nu ca acum, când e moartă.

Membrii cuibului „Horia Sima” au înaintat o cerere de înfiinţare a asociaţiei „Legiunea Creştină“. Ei s-au prezentat la Tribunalul Municipiului Bucureşti în faimoasa ţinută legionară. 300 de veterani legionari au organizat un pelerinaj la Tâncăbeşti, la crucea aşezată pe locul unde a fost asasinat Corneliu Zelea Codreanu. S-a cântat „Imnul legionarilor căzuţi”. La manifestare, dedicată aniversării a 68 de ani de la înfiinţarea „Legiunii Arhanghelului Mihail”, au participat şi membrii cuibului „Horia Sima”. La biserica Banu din Iaşi s-a oficiat un Te Deum în onoarea Căpitanului. Cuiburile legionare „Horia Sima” din Bucureşti, „Moţa-Marin” din Sibiu anunţă organizarea în perioada 15 iulie – 15 august, în Munţii Bucegi, a primei tabere legionare din România postbelică. Adăugarea altora, aceste fapte petrecute în ultimul timp ar trebui să ne ducă la o concluzie sigură: România de azi cunoaşte o revigorare a Mişcării legionare. Chiar şi celor ce cunosc puţină istorie interbelică, această concluzie ar trebui să le provoace un viscol de îngrijorare.

Ştim cu toţii obiectivele şi mijloacele mişcării legionare. De aceea, ajunşi la concluzia de mai sus, ar trebui să ne aşteptăm la evenimente menite a zgudui întreaga societate românească. La atacuri în presă împotriva „politicii jidovite” a guvernanţilor. La acuzaţii lansate  democraţiei că a dus ţara de râpă. La îndemnul de instaurare a unei dictaturi menite a „curăţa” societatea românească de „putregaiul” politicianist. La măcelărirea puţinilor evrei care mai există la ora actuală în ţară. La asasinarea primului ministru. Ba chiar şi la o rebeliune legionară.

O dată trecută însă această tresărire a întregii noastre personalităţi, ne va apuca nedumerirea. Mişcarea legionară a apărut şi s-a afirmat cu putere într-un anume context istoric. Societatea românească era scârbită de spectacolul democraţiei de tip balcanic. Viaţa politică era grav atinsă de politicianism. Corupţia se întinsese de sus pînă jos. Se putea vorbi deja de o putreziciune morală la nivelul clasei conducătoare. Pe acest fond, ideile legionare de cinste, ordine, de curăţire a vieţii politice au fascinat pe mulţi tineri, care-şi vedeau din start ambiţiile retezate de climatul care domnea în România interbelică. Nu cred însă că societatea românească de azi a atins degradarea politică şi morală din perioada când Mişcarea legionară s-a născut şi s-a afirmat.

Oricâte slăbiciuni ar avea clasa noastră politică, ea nu oferă dezgustătorul spectacol pe care-l înfăţişau oamenilor cinstiţi politicienii din anii dinaintea celui de-al doilea război mondial. Principala trăsătură a Mişcării legionare era antisemitismul. Ea a reuşit să seducă şi oameni cinstiţi, în condiţiile în care numeroase zone de vîrf ale României interbelice aparţineau evreilor. Se poate spune acest lucru despre societatea noastră de azi? Fireşte că nu. Nu numai că nu se poate vorbi de o acaparare a economiei, a presei şi politicii de către evrei, dar, mai mult, numărul acestora este extrem de redus. E limpede, aşadar, că nu există temeiuri economice şi sociale profunde, serioase pentru o înviorare a mişcării legionare.

Nedumerirea provocată de absenţa unui context care să justifice apariţia fenomenului legionar e sporită de simpla privire aruncată asupra felului în care se manifestă legionarii noştri de azi. Legionarii din perioada interbelică erau oameni duri. Ei nu se mulţumeau să critice stările de lucruri existente. Ei îndemnau la răsturnarea acestor stări de lucruri pe cale violentă. Şi, în numeroase situaţii, ei şi-au transpus în practică lozincile. Nici vorbă de aşa ceva la legionarii noştri de azi! Ei nu denunţă nici puterea, nici clasa politică, nici aşezarea societăţii româneşti. Ei nu sunt nici măcar antisemiţi. Ca să nu mai spun că ei nu îndeamnă la violenţă. Se mulţumesc să se adune în tot felul de serbări, în ţinută legionară, şi să cânte. Avem de-a face cu nişte legionari de un fel aparte. Nişte legionari blânzi. Mai blânzi şi mai de treabă chiar decât primii creştini.

Aşa-zisa înviorare a mişcării legionare se înscrie perfect între fenomenele bizare din România de azi. Ca şi în cazul afacerii „Ziua”, în faţa afacerii „legionarilor blînzi” declar că nu mai înţeleg nimic.”

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite