Adolescenţa sub presiunea istoriei

O adolescenţă rusă- 1917-1922, scriere apărută în anul 2013 în colecţia Eu, tu, el/ea şi istoria  a Fundaţiei Culturale „Camil Petrescu” şi ca supliment al revistei „Teatrul azi”, e o carte de memorii. E însă puţin altfel decât alte cărţi de memorii, gen copios şi cu folos cultivat de editurile româneşti îndată după 1989. E altfel pentru că e scrisă la persoana a treia.

Adevărata memorialistă e Elena Narti, adică Elena Vasilievna Stroeva, născută în Rusia ţaristă şi care la nici 13 ani avea să afle pe neaşteptate că “nu mai avem ţar”.

În 1922, Elena Vasilievna Stroeva, alături de alţi câţiva membri ai familiei sale, va părăsi, la puţină vreme după ce mama sa izbutise să o facă deja, Rusia. O ţară care, imediat după februarie 1917, dar mai cu seamă după octombrie/noiembrie 1917, era „pe cale de a se rostogoli în necunoscut” şi în care, în 1922, era deja clar că necunoscutul dobândise forma terorii. Elena Vasilievna se va stabili mai întâi în Basarabia, ceva mai încolo la Bucureşti. În România, Elena Vasilievna, căreia toată lumea îi spunea Liolea, se va căsători. Iar după ce fiica ei, criticul de teatru Ana Maria Narti, va hotărî să părăsească România şi să îşi afle un rost în Suedia, Elena Narti va cunoaşte o a doua experienţă a exilului. În ultima parte a vieţii, Elena Narti va lua decizia de a-şi aşterne pe hârtie memoriile. Memoriile ultimilor ani petrecuţi în patria-mamă. Memoriile adolescenţei sau, mai corect, memoriile unei adolescenţe silite să se încheie prea repede.

Elena Narti ştia că nu e scriitoare, ştia că nu stăpâneşte suficient de bine limba română, dar cum mai mult de 60 de ani a păstrat în amintire cele trăite, fără a avea posbilitatea povestirii, în pofida faptului că adesea a simţit nevoia de a striga durerea şi chinul poporului rus, s-a aşezat la masa de scris. Fiica ei, Ana Maria, a revăzut manuscrisul, i-a conferit un plus de articulaţie, l-a pregătit pentru publicare. Dar cum a realizat că, intervenind în text, a operat o oarecare distanţare, fie ea şi minimală, faţă de original s-a decis să facă din Lolea un personaj. Aşa s-a ajuns la utilizarea persoanei a treia, aşa s-a ajuns ca volumul să fie unul “impur”, mai greu de încadrat într-un gen anume.

O benefică impuritate generică

Aşa se face că O adolescenţă rusă  1917-1922 e mai mult decât o carte de amintiri, mai mult decât o carte de memorii despre experienţa dură, trăită de o adolescentă în primii ani de existenţă a primei ţări care, din voia unei minorităţi violente şi criminale, a fost silită să trăiască 75 de ani de teroare roşie. O adolescenţă rusă poate fi citită asemenea unui roman. Poate chiar ca un roman documentar. Un roman cu o multitudine de personaje, multe dintre ele membri ai familiei Liolei.

Un roman despre frică, groază, despre orori, despre foamete, despre invazii ale lăcustelor, despre nepriceperi şi autoritarisme provocatoare de necazuri sau chiar de catastrofe, despre arestări şi omoruri.

Personaje care apar şi dispar pe neaşteptate, fie pentru că aşa au vrut capriciile vieţii, fie pentru că aşa au impus-o noii şefi, noii nacealnici de la Kremlin ori din instanţele inferioare ale noii puteri sovietice. Un roman despre frică, groază, despre orori, despre foamete, despre invazii ale lăcustelor, despre nepriceperi şi autoritarisme provocatoare de necazuri sau chiar de catastrofe, despre arestări şi omoruri, despre primii ani de existenţă a noii poliţii secrete, CEKA, şi a agenţilor ei, poate unii dintre întâii “oameni noi”, cu feţe multiple, schimbătoare, oportuniste, aşa cum a fost tovarăşul Korolenko şi despre felul în care aceasta îşi desfăşura anchetele.

Un roman despre existenţe care, pe neaşteptate, au fost supuse altor legi de existenţă, care au aflat că nu mai e timp pentru şcoală, nu mai e timp pentru familie, nu mai e timp de însurătoare, nu mai e timp nici măcar pentru viaţă. Ci doar pentru o goană înspăimântată pentru supravieţuire, pentru gesturi disperate, uneori chiar pentru un curaj disperat (graţie acestui gen de curaj, Liolea obţine un  permis de vizitare a tatălui, printre primii arestaţi de noua putere, permis pe care mama ei, Liubov Vasilievna, nu a putut să îl dobândească în ruptul capului şi în ciuda a numeroase audienţe umilitoare).

O adolescenţă rusă e, deopotrivă, cartea părăsirii obligatorii a Moscovei şi a stabilirii la Anapa, staţiune balneoclimaterică, la început localitate ‘’lipsită de ştiri’’, iar, mai apoi, generatoare de ştiri, mai exact de istorii de viaţă teribile, de poveşti despre experienţe la limită despre care nu se putea vorbi însă decât în şoaptă. Loc în care devenea din ce în ce mai limpede că lumea se schimbă şi nu se schimbă nicidecum în bine. Loc în care se consemnau noi şi noi etape ale “coborârii în Iad.” Loc în care Liolea va începe să înţeleagă că Lenin e deopotrivă “şi înger, şi demon”, un ins care a studiat bine nu doar scrierile lui Marx şi Engels, ci şi mentalitatea poporului rus pe care a ştiut să o manipuleze, substituind lozincile moblizatoare, câteodată chiar dătătoare de speranţă, realităţii.

Ultimele capitole ale acestei impresionante şi fascinante cărţi surprind, într-un ritm ceva mai accelerat, trecerea Nistrului de către Liubov Vasilievna, mai apoi felul în care aceasta a procedat la recuperarea unei bune părţi din familie, peregrinările prin felurite oraşe basarabene, simţite, cum altfel?, decât ca oraşe ale unui exil salvator.

O adolescenţă rusă înseamnă, de fapt, cartea unui sfârşit al adolescenţei. Sfârşit impus de imprevizibilul istoriei. De ostilitatea acesteia. Dar şi de răul din oameni. Un rău pe care comunismul, încă din primii săi ani de existenţă, l-a speculat şi instrumentalizat în cel mai diabolic chip cu putinţă.

Elena Narti- O adolescenţă rusă 1917-1922;

Fundaţia Culturală Camil Petrescu & Revista Teatrul azi, prin editura Cheiron, Bucureşti, 2013