Acuzată UE, eşti vinovată de crimă cu premeditare!

0
0

Greaţă. Teribilă. Ce trăim în ultimele zile, ultimele ore - avalanşa de refugiaţi din gara Keleti, din Budapesta, gesturile extreme din Macedonia, corpurile de copii de pe plaja din Bodrum, dar, slavă Domnului, şi elanul de umanitate german, islandez, portughez şi chiar român, acestea din urmă fiind state dispuse să primească refugiaţi sirieni - nu sunt evenimente cauzate, din senin, de vreun război sau de vreo catastrofă naturală.

Ci consecinţa teribilă a mai multor ani în care întreg continentul european, întreg globul, nu doar Uniunea Europeană şi nu doar Statele Unite, a închis ochii. Au închis ochii. Au lăsat să treacă problemele din imediata vecinătate a Uniunii, în numele unor interese financiare, militare, bilaterale, economice, politice, strategice, ipocrite toate, ce să mai tura-vura (le scrie mai clar Vlad Epurescu), sperând că dacă nu se ocupă de ele, sau trec peste, ele vor dispărea de la sine.

Problema este că un abces netratat devine inflamaţie care nu mai trece cu toate antibioticele din lume. Problema Bashar al Assad datează de cel puţin 5 ani. Din acei ani în care nici preşedintele Franţei, de atunci, Nicolas Sarkozy, nici Angela Merkel, cancelarul german, nici Bruxelles, de fapt, dar nici măcar Statele Unite, nu au dorit să se implice în politica siriană a unui preşedinte care începuse deja să facă victime prin rândurile propriului său popor, din varii motive. Prietenie, vânzări de arme, vecinătate cu Irakul...fapt este că, nu peste noapte ci în câţiva ani de nepăsare a lumii, Bashar a făcut din ţara sa, prosper stat din Orientul Mijlociu, aliat al europenilor, al Turciei, al Statelor Unite, un infern. Intâi, el. Apoi, facţiunile care au pornit războiul civil.

Acum, orice s-ar spune, suntem cu toţii, dar mai ales liderii noştri, oamenii care ne conduc, pe care cică îi urmăm, participanţi pasivi la un măcel pe care noi l-am creat, prin pasivitate. Prin laisser faire.

Noroc că nu mai văd pe nimeni zicând sau scriind că suntem creştini şi ne ajutăm unii pe alţii. Asta ca să nu vomit instantaneu. Unde e bunătatea şi generozitatea creştină? In vacanţă? Acolo unde ne zicem că aşteptăm ca Europa să devină un imens cimitir pentru ortodocşi sirieni, poate? Acolo unde facem, la scară continentală, ceea ce au făcut soldaţii olandezi la Srebenica?
Olanda a fost chemată la tribunal pentru cele nefăcute atunci. Cine va chema Uniunea Europeană la tribunal, în faţa verdictului istoriei, pentru nemernicia de a fi lăsat să treacă atâţia ani de morţi şi de drame în Mediterana, înainte de a face ceva? De a încerca să facem ceva? Ca informaţie, în aprilie numărul morţilor din Mediterana, refugiaţi din Siria şi Eritreea, morţi pentru că au încercat să fugă de război, era de 8000. Din 2011 încoace. Vom ajunge să depăşim 10 000 până la sfârşitul anului. Nu are sens să numărăm copiii în acest calcul. Dar sunt. Mulţi.

Aşa cum probabil nu v-a scăpat, niciun lider european nu s-a întrebat ce are de spus preşedintele Siriei despre acest...fapt divers. Nimeni nu s-a gândit să propună ceva de genul "mergem până în Siria să vedem ce se poate face". Dacă este vorba despre un exod masiv, temporar, datorat problemelor civile, războiului, poate că soluţiile sunt nu neapărat pe mare. Există posibilitatea creării unor tabere de refugiaţi în statele terestre vecine. In fine, există soluţii atunci când ridici de pe ochi vălul ipocriziei.

Ce mai ştiu este că ar trebui să ne punem întrebarea şi cu sens invers. Dar dacă vreodată o parte din europeni ar fi obligată să fugă peste mare în Siria, etc.? Nu am clama, în numele valorilor creştine şi europene şi bla bla că trebuie să fim primiţi şi ajutaţi? Nu de atâtea ori guverne întregi au fost obligate să funcţioneze din exil? Sunt atâtea întrebări care şi-ar găsi răspunsul dacă am înceta să fim ipocriţi: focarul belicos din Orientul Mijlociu a fost creat indirect sau direct de noi, de Europa, de Statele Unite, de vânzările noastre de arme, însă după ce creăm incendiul avem prostul obicei de a ne pune mănuşi şi a spune "nu noi suntem de vină. Nu recunoaştem nimic". Am făcut-o în Irak, o facem acum, plătind nu numai cu vieţile refugiaţilor, ci şi cu propriile noastre vieţi (vezi atentatele din ultimele luni) preţul unei politici inconştiente, în care cu o mână vindem arme şi cu alta ne ştergem lacrimile false care se scurg pe sub vălul de ipocrizie.

Povestea asta ne priveşte pe toţi. O scria Camus. O spun şi eu. Nu sunt singura. A spus-o şi scriitorul Hening Mankel. Ce Europa vrem, cea în care lăsăm oameni să moară sau cea în care îi salvăm? Eu nu mai vreau o altă Srebenica. Pe bune, de cât sânge are nevoie Europa, pe mâini, ca să recunoască ce nu e bine? Şi ce trebuie făcut? Aici, pe Mediterana, dincolo de ea, în Ucraina?

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite