14 septembrie – Exquisite cu o vioară Strad şi o partitură de Enescu

Kavakos şi Jurowski s-au întîlnit în Brahms. Oamenii potriviţi la locul potrivit.

Mi-am dat seama că plăcerea enormă pe care o dă acest festival împătimiţilor de muzică de la noi vine din varietatea fantastică a calităţii excepţionale a mai tuturor serilor. Muzica este una singură, de cea mai înaltă calitate, dar culorile subiective ale percepţiei noastre sînt atît de numeroase. Sîmbătă am putut adăuga acestor seri încă una, ca şi cum într-o montură plină de pietre preţioase am mai adăugat încă una.

Au fost seri magice, în care am avut impresia că muzicienii concertişti pur şi simplu au venit din altă dimensiune ca să ne cînte muzica lor. Am avut seri entuziasmante, în care am aplaudat în picioare execuţia unui opus foarte greu ca pe o cucerire. Am avut seri în care am plecat spre casă gîndindu-mă cum să fac să mai ascult imediat, încă o dată, concertul de la cap la coadă. În fine, am avut seri în care muzica m-a împrospătat şi m-a energizat. În sală, au fost clipe cînd mi s-a părut că levitez, după cum au fost clipe în care am devenit aproape dureros de conştient de limitele mele. Am avut, într-un cuvînt,  de toate. Dacă ar fi să spun într-o singură vorbă cum a fost sîmbătă seara la sala Palatului, aş răspunde, pe loc, cu un cuvînt englezesc pe care niciodată nu am ştiut să-l traduc foarte exact în româneşte, dar acum ştiu să-l traduc foarte precis în senzaţie muzicală: exquisite. Dicţionarele traduc acest cuvînt ca ”desăvîrşit, excelent, rafinat”.  Exact ceea ce vreau să spun, şi, totuşi, mai e ceva în exquisite. O anumită nobilă eleganţă, fără să fie somptuoasă, dar perfect elitistă, un fel de confort luxos care nu are relaxarea drept scop, ci doar satisfacerea unora, cumva aleşi. În paranteză fie spus, am fost foarte amuzat să aud o faimoasă prezenţă mondenă bucureşteană declarînd fermecată că i-a plăcut mult concertul lui Radu Lupu de la Ateneu pentru că a relaxat-o după o zi grea. Ideea că Ateneul cu Radu Lupu e un fel de spa de lux, că degetele lui pe claviatură se pot simţi ca un fel de masaj şi că muzica sa poate fi ca o muzică ”de relaxare”  m-a binedispus, mărturisesc.

1. Cînd au intrat pe scenă Leonidas Kavakos şi Vladimir Jurowski, am avut convingerea că sînt făcuţi de-aceeaşi mamă. Pregnant bruneţi, longilini, cu gesturi precise dar moi şi de o totală compatibilitate în abordarea muzicii. Violonistul grec  şi dirijorul rus poartă cu măiestria lor spiritul timpului - muzica nu e nici sentimentală, nici patetică, nu provoacă stări, ci gînduri, nu contează cadă are program sau nu, iar virtuozitatea pură este goală. Patima pentru muzică este, eventual, în fiecare şi rămîne o chestiune intimă. Ce se transmite nu e o trăire, ci o luciditate. Evident, asta nu exclude momentul de transfigurare, apropierea de extaz, dar, par spune cei doi, asta e treaba dumneavoastră, a publicului, nu a noastră. Muzica este, pentru Kavakos şi Jurowski, un exerciţiu de luciditate. Şi, dacă e aşa, punct de întîlnire mai potrivit puteau avea cei doi decît Brahms?

Se spune că istoria cîntatului la vioară a fost mereu alcătuită din confruntarea celor care abordau instrumentul pentru a uimi şi a celor care abordau instrumentul pentru a transmite ceva. Abilitate, dexteritate, strălucire tehnică vs. idei, sentimente, meditaţii. Brahms, fără îndoială, se plasează în a doua categorie cu acest concert pentru vioară. Discursul muzical este consistent în toate compartimentele şi vioara pare, uneori, defavorizată pentru că anumite teme importante sînt doar ale orchestrei, iar melodia cea mai frumoasă din tot concertul este cîntată de oboi, în a doua parte a concertului. Violonişti legendari, precum Sarasate, detestau acest concert tocmai pentru că, deşi vioara e instrumentul solist, totuşi, nu se poate desprinde ca vedetă a opusului. Muzicologii, vorbesc despre acest concert ca despre o ”simfonie cu instrument obligat”, subliniind  nu doar suflul simfonic al întregului concert, ci şi legăturile evidente ale acestuia cu simfonia a II-a. În cazul acestui concert, se simte o asumare a esteticii propusă de Beethoven în faimosul său opus dedicat viorii şi orchestrei.  De altfel, asemănările dintre ei nu scăpau nici contemporanilor vienezi ai lui Brahms. Amîndoi erau scuzi şi groşi, aveau o aparenţă ursuză şi deloc elegantă, erau irascibili şi mergeau la fel: uşor aplecaţi înainte, cu mîinile la spate, păşind decis. De altfel, încă din timpul vieţii sale criticii au vorbit despre ”cei trei mari B ai muzicii”: Bach, Beethoven şi Brahms, intuind o anumită linie de continuitate.

Cu acest concert, gîndirea muzicală a lui Brahms face un pas înainte . Volumele muzicale se mişcă în ritmul ştiut al lui Brahms, pentru a permite deopotrivă percepţia şi înţelegerea lor, dar vioara are şi ea marile ei momente de strălucire, de forţă, de bravură. Greşesc cei care cred că acest concert nu onorează suficient vioara. Şi m-am bucurat să aflu că, printre cei mai ardenţi promotori ai acestui concert a fost George Enescu însuşi, unul dintre cei mai mari violonişti din istorie. Iar linia sa interpretativă a fost desăvîrşită de Yehudi Menuhin, ale cărui înregistrări se regăsesc pe lista oricît de scurtă şi de oricine ar fi întocmită, de recomandare pentru concertul de vioară de Brahms.

Kavakos a cucerit publicul bucureştean. Mai întîi, cu sunetul său diamantin, clar, percutant şi fragil în acelaşi timp, plăcut în toată puterea cuvîntului. În cadenza din prima parte a concertului a fost cu adevărat strălucitor. Apoi, în bisuri, Kavakos ne-a arătat şi o altă latură a talentului său: magia. Am văzut cum arcuşul se mişcă încet, încet de tot, pe corzi, iar sunetele pe care vioara le scotea sub degetele lui Kavakos păreau a nu avea vreo legătură cu mişcarea arcuşului. Erau translucide,  neverosimil de fine, dar atît de bine conturate. Stăpînit măiastru de Kavakos, instrumentul său fabulos ( Stradivarius ”Abergavenny” din 1724) a umplut cu sunete minunate imens surda sală a Palatului. Cu vioara lui Kavakos, vorba sloganului festivalului, chiar am avut impresia că magia există. Ceva ca o hipnoză a cucerit sala. Încă sub bucuria sunetelor lui Kavakos, în pauză,  mi-a adus aminte de un vers dintr-un faimos poem al lui John Keats, ”Odă unei urne greceşti” , în care se spune că e plăcută muzica pe care o poţi auzi, dar şi mai plăcută e cea care nu se adresează simţului auzului, ci spiritului. Sensibilitatea lui Kavakos l-a făcut să înţeleagă exact mizele acestei partituri, iar măiestria sa şi talentul său ne-au dus pe cărări muzicale nebănuite. Sîmbătă seara, în concertul pentru vioară de Brahms, nu a fost vorba deloc despre urechea sensibilă, ci despre recepţia interioară a uneia dintre cele mai rafinate muzici. Pur şi simplu, o încîntare!

2. Simfonia a 3-a de George Enescu  este, după unii, capodopera sa. Nicăieri în altă parte gîndirea muzicală enesciană nu se dezvoltă  la asemenea dimensiuni. Fie că sîntem sau nu de acord cu această radicală declaraţie, imaginaţia sonoră, timbrală şi ritmică a lui Enescu în acest opus este uluitoare. În partitură, există elemente nu foarte des întîlnite. De pildă, corul nu scoate nici un cuvînt, este folosit pur şi simplu ca un instrument în ansamblul instrumentelor necesare executării acestei simfonii. Inserarea vocii umane în aceast vastitate simfonică este cu atît mai interesantă cu cît se urmăreşte nu transmiterea vreunei emoţii imposibil de generat altfel, ci punerea în deplină adecvare a vocii umane cu instrumentele muzicale. Apoi, compartimentul alămurilor – foarte numeros în acest opus – primeşte de la compozitor indicaţia de a se ridica în picioare la un moment dat, în mişcarea a doua, şi de a cînta astfel 48 de măsuri din ştime prinse de instrumente, aidoma fanfarelor militare. Doar că muzica aceasta, fireşte, nu are nimic de-a face cu cea de fanfară. Totuşi, gesturile acestea au avut o importanţă mare pentru Enescu din moment ce le cere explicit.

London Philarmonic  a cîntat cu evidentă plăcere acest opus enescian, iar Vladimir Jurowski, la fel de evident nefamiliarizat cu muzica marelui român, a părut că descoperă cu bucurie această simfonie. Gestul său final de pe scenă, cînd, în aplauzele publicului, a ridicat deasupra capului partitura şi a prezentat-o sălii spre a fi aplaudată – ceea ce, evident, sala a făcut cu mare emoţie – indică nu doar că tînărul Jurowski, aşa cum spuneam, calcă pe urmele lui Karajan în privinţa gesticulaţiei scenice şi a tipului de carismă pe care şi-o construieşte, dar şi faptul că lucrarea i-a plăcut cu adevărat.

Sigur că a cîntat-o mahlerian, acesta fiind reperul muzical cel mai apropiat de ceea ce ştie Jurowski, dar nu trebuie să ne mire deloc acest lucru. Încă la una din primele audiţii ale acestei simfonii la Paris, imediat după întîiul război mondial, un critic francez spunea că este o simfonie care ar fi putut fi foarte bine să fie scrisă de Mahler, dacă Mahler ar fi avut bun gust.

Enescu a început să scrie simfonia a 3-a în primăvara anului 1916, la Sinaia, a lucrat la ea pe tot parcursul refugiului la Iaşi şi a terminat-o în decembrie 1918. Apoi, pe parcursul anilor, va revedea orchestraţia de cîteva ori, iar în 1951 găsim o scrisoare în care mărturiseşte că era din nou aplecat asupra simfoniei. Deşi în plină forţă ca violonist şi compozitor celebru deja, viaţa lui Enescu trece, în vremea lucrului la cea de-a treia simfonie, care avea să fie şi ultima, prin încercări de toate felurile. Moartea Reginei Camen Sylva (”a doua mea mamă”, spunea Enescu despre ea), ca şi cea a bunului său prieten, pictorul Luchian, îl afectează enorm, dar tot atunci dragostea lui pentru Maria Cantacuzino erupe pur şi simplu. Sînt anii cumpliţi ai războiului mondial, cînd ţara întreagă trece prin suferinţe cumplite şi parcurge vremuri teribile. Este mai toată ocupată, după care renaşte eroic. Este derutată şi însingerată, dar află în sine resurse nebănuite. Enescu este activ şi implicat. Dă aproape în fiecare zi concerte pentru spirjinirea efortului naţional – stringe bani pentru răniţi sau se duce pe linia frontului şi cîntă soldaţilor la faţa locului. Îi dispare o ladă de manuscrise (în care avea două simfonii şi toate notele de pînă atunci la Oedip), devine vulnerabil din punct de vedere financiar (tot ce agonisise se duce pe apa sîmbetei în nebunia războiului)  şi are sentimentul dezolant că tot ce a făcut pînă atunci e distrus şi va trebui să o ia cu totul de la zero în viaţă. Şi totuşi, ar fi o greşeală să citim simfonia a 3-a din această perspectivă. Sigur că aceste frămîntări nasc reflecţii compozitorului. Dar simfonia a 3-a nu este un fel de jurnal al stărilor sale sufleteşti. Într-o luxurianţă sonoră, Enescu ne propune o sinteză a ceea ce poate omul îndura într-o viaţă, iar aerul aproape paradisiac din ultima parte, precum şi finalul incert, dar fără îndoială solar, spun clar că toate au un sens, chiar dacă nu îl ştim. Nu avem aici nici o urmă din rănile pe care, în acel timp, le produce compozitorului istoria care delira. Avem doar muzică, într-o splendidă autonomie, o muzică suficientă sieşi, o declaraţie amabilă făcută unei lumi în flăcări: pot supravieţui liniştit, oricît de nebună ai fi!

3. La aplauze, după concertul de vioară de Brahms, Leonidas Kavakos ţinea vioara sa în braţe ca pe un copil pe care îl arăta lumii, vrînd să spună că de acolo vine muzica aceea care ne-a încîntat. La aplauze, după simfonia a 3-a de Enescu, aşa cum am spus, Jurowski a ridicat partitura vrînd să ne arate că aceea e sursa muzicii şi nu el ori orchestra lui, cam cum ridică preoţii evangheliarul ferecat în argint din care ne-au citit la liturghie spre a arăta cu Dumnezeu e sursa vorbelor sale. Au fost două momente de fetiş muzical: un Stradivarius şi o partitură de Enescu aplaudate generos. V-am zis că cei doi par făcuţi de-aceeaşi mamă!