Articole scrise de Doina Ruști

Fiecare oraș își are un imaginar extras din fondul mitologic național, înnoit periodic de experiența urbană.

Zilnic primesc texte pentru colecția Biblioteca de Proză Contemporană (BPC) de la Litera, însă puține dintre ele ajung la tipar. Celelalte compun masa din ce în ce mai largă a respinșilor, transformați peste noapte în insurgenți, cu umori, făcând caz de imaginare fapte eroice.

Cum mâine plec la festivalul Boovie, m-am gândit să las aici o poveste despre paturi. Mereu m-au obsedat paturile vechi și secretele lor, ascunse în fibra lemnului și dincolo de ea, în copacul viu și în pădurile îndepărtate - ca dumbrava de roșcovi, din romanul „Paturi oculte”.

În Era Proiectoratului, nesiguranța e întărită printr-o tendință de rafinare a absurdului, adus din literatură în viața curentă. Un mod de supraviețuire, în societatea opresivă, de tip dictatorial, de exemplu, în comunism, printre altele, era și acela de a fi yes man, de a accepta orice absurditate.

Zilele trecute, revista „Ficțiunea OPTm” a acordat câteva premii, pretext pentru o întâlnire în grădina Casei Filipescu Cesianu din Calea Victoriei.

Filimon croitorul s-a născut cu un greier în ureche, o vietate minusculă, foarte limbută. Vorbea continuu, fără să fie obositor, subiectele sale fiind actuale și de folos.

Ne apropiem de finalul lui iunie, când oamenii răscolesc bibliotecile. De⁠-⁠a lungul timpului am aranjat în multe feluri cărțile, cel mai adesea cronologic și pe specii, acordând prioritate genului epic, desigur, adică familiei:)

Printre nășii, stridențe și acte sterile, mă pregătesc de ieșit la grădină. Pentru cine nu știe, pe 30 iunie, seara, ne-am dat întâlnire în curtea Casei Filipescu-Cesianu (Calea Victoriei 151).

În urmă cu aproape 4 ani am început să scriu pe acest blog. Săptămânal am scris o povestire, adunându-se în momentul de față 170. Dacă mi-ar fi cerut un editor să scriu atâtea proze, aș fi refuzat imediat, părându-mi-se o nebunie. Cu toate astea, m-am încumetat s-o fac aici.

Cartea lui preferată era „Alexandria”, care înfățișa nemaipomenitele victorii ale Machedonului.

fără imagine Luăm o pauză de la fanarioți, ca să va povestesc despre călătoria mea la Paris, cu Zogru și alte persoane ca el. Am stat 2 zile, printre tomuri de cărți într-o clădire din zona Turnului Eiffel, la Palais Éphémère.

O carte de circulație în Țările Române a fost și Războiul Troadei. Pornea de la Homer, fără să fie o traducere, reconstituind povestea Elenei din Troia, desigur adăugând și alte fapte, comentarii, personaje (mai ales creștine).

Pentru că suntem în perioada ouălor, vă povestesc despre trei oameni și visele lor, legate fără s-o știe de un desert insolit, consemnat într-un vechi rețetar.

Unul dintre strămoșii lui Căpriceanu, personajul din romanul Paturi oculte, a trăit în București, pe la anul 1760.

De câte ori se apropie ziua de 1 Aprilie, îmi amintesc de Nicolae Mavrocordat, pe care bucureștenii l-au păcălit, după tradiție.

Tânărul Filipescu de la Gorgani iubea o mâncare destul de complicată, făcută din ficat de vițel.

Astăzi las deoparte mâncarea, fiind în mari pregătiri pentru întâlnirea de joi, când vă dau întâlnire la Carusel, în Lipscani, să citim împreună din noua carte - „Depravatul din Gorgani”.

Sâmbătă am fost la Craiova, pentru Gaudeamus, și-am tras la un hotel de pe lângă Madona Dudu, amintindu-mi cu această ocazie că acolo e ascunsă mâna Sfintei Filofteia. Totuși n-am apucat să verific.

Zinca se pregătea să intre în lume, făcându-și ucenicia pe lângă bunică-sa, binecunoscută doftoroaie din București, cu faimă pentru preparatele ei miraculoase, elixire, prafuri de purici, tabac de vise frumoase, alifie de limpezire a minții, ulei pentru întinerirea picioarelor...

Un diac din cartierul Gorgani trăia exclusiv din scris. Avea o caligrafie luminoasă, cu litere clare și mici crenguțe cu flori de răsură, fără a sufoca textul.

A însemnat mult pentru mine în ultimii ani blogul acesta. Aproape săptămânal am scris o povestire, pe unele dintre ele le-am le-am uitat, iar pe altele le-am strecurat în volumele recente, în „Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot”.

fără imagine Strada Olari ajunge până în părculeţul care delimitează bulevardele Carol şi Ferdinand. Săptămânile trecute, pe-aici m-am întâlnit cu Matilda, o femeie aşa de înaltă, încât nu se poate să n-o observi.

Prima lor întâlnire se leagă de un valet și de o gloată nebună. În timp ce numele lui de botez fusese deja plasat unui sârb, căutat pentru câteva crime, fostul Ioanis și-a continuat drumul, fără să înțeleagă proporțiile adevărate ale dramei prin care trecea.

Un lumânărar din mahalaua Oțetari a ajuns într-o zi pe la târg, ca să-și vândă producția de lumânări din acea săptămână, numai exemplare mărunte din ceară curată, bune de pus în cliserniță.

Când eram în Antile, ne-a povestit el, bineînțeles, privind-o numai pe Caterina, aveam un sclav credincios, care mi-a promis cu limbă de moarte că, oricât va fi de greu, o să facă într-un fel să-mi dea de ştire despre lumea de dincolo.

Între multele hârțoage ale veacului fanariot s-a păstrat și o hartă, nu ceva elaborat ori executat cu exactitate, ci mai mult un desen, o schiță a unui cartier bucureștean.

Lila Vindecătoarea a fost o femeie trupeșă, cu privire cruntă și darul vindecării. Avea o casă frumoasă în mahalaua Stelea, unde lumea făcea coadă, încercând să ajungă la înspăimântătoarea Lila, care te făcea bine cu o singură privire.

Zilele trecute am deschis Anonimul Brâncovenesc și mi-au căzut ochii pe o frază foare personală.

Bucătarul urla. El, atât de încrezător în forţele lui, era acum o scufie murdară, aruncată lângă un gard. Piaţa de sclavi era într-o vale, iar de jur împrejur lumea privea ca la urs.

Prin Bucureștiul de la finele secolului al 18-lea apăruseră un fel de circari, cu obiecte exotice, între care un lanț, care se mișca singur, un ochean care îți arăta ce se întâmplă la mii de kilometri distanță și pantofii împărătesei Ecaterina

La Mânăstirea Văcărești trăia un anume Onisim, călugăr tânăr, care se descurca bine cu oamenii; avea abilități mari de comunicare, încât devenise responsabil cu strângerea banilor de la Hanul lui Constantin Vodă.

Pe la finele secolului fanariot se găsea de cumpărat o hârtie de scris, care avea imprimată sigla fabricantului, reprezentând trei pălării, din care motiv hârtia se numea tricapelă.

În romanul „Mâța Vinerii” unul dintre personajele principale este un spiritist. Printre altele, acesta îi anunță pe bucureșteni că va veni un hoț cu puteri vrăjitorești să fure o carte din Biserica Enei – respectiv, Cartea interzisă a lui Solomon.