Zgripțuroaica

Fiecare oraș își are un imaginar extras din fondul mitologic național, înnoit periodic de experiența urbană. Iar aceasta din urmă presupune împrumuturi, contaminări, descoperiri ori neașteptate schimbări de mentalitate. Geografia subiectivă a Bucureștiului începe cu acvila țipătoare, Dudul lui Manciu, berzele negre, pitarul necromant etc. sunt doar câteva dintre elementele care rezumă simbolic momente din istoria orașului. Puțină lume știe, de pildă, că acvila care patronează simbolic orașul, element heraldic esențial pentru români, nu reprezintă nicidecum un element de împrumut, chiar dacă se regăsește frecvent în heraldica europeană. Rădăcinile ei istorice cobora într-o realitate incontestabilă, care fixează geografic un anumit tip aviar. Este vorba despre Aquila pomarina, specifică zonelor împădurite din jurul Bucureștiului. Peste această realitate se adaugă atât legende mediteraneene, cât și artefacte dacice ori mituri românești, amalgam de realitate și imaginar care dă de fapt forța oricărei mitologii. Iar cea bucureșteană nu face excepție.

Ceea ce mi se pare însă de maxim interes este motivul care a stat la baza selecțiilor, căci între multele fapte ale unei istorii, doar unele sunt perene, anume cele care configurează tipul de viziune, impunând-o sau ștergând-o din marea istorie.

Acvila, numită uneori pajură sau vultur, e un spirit protector al lumii valahe, atât ca efigie statală, cât şi prin rolul mitologic pe care îl are în imaginarul românesc. Numele ei cel mai vechi este acela de „zgripsor”, folosit generic atât pentru pasărea fabuloasă din basme cât şi pentru heralda muntenească. Chiar şi monedele, care aveau acvila gravată pe una dintre feţe, s-au numit multă vreme „zgripsori”, după cum o atestă romanul lui Nicolae Filimon. Încă din epoca medievală cuvântul este concurat acerb de forma pajură, venită din polonă. Însă, zgripsor, deşi evocă forma grecească „gryps”, continuă să fie puternic ancorat în imageria lexicală, printr-o serie de cuvinte derivate şi asociate cu forţa ghearelor, de unde şi vine numele zgripsorului, zice Şăineanu. Acesta indică o serie de verbe care au sensul de a zgâria ori de a apuca cu ghearele şi care fac parte din  aceeaşi familie de cuvinte: a zgrepţa, a zgripţâna, a zgrepţora. Între simbolurile heraldice există, de altfel, şi unul care reprezintă numai două gheare încrucişate, ca arme invincibile.

În mod tradiţional, pe stema Ţării Româneşti zgripsorul apare ca pasăre în expectativă, ori cu aripile întinse, întotdeauna unicefală.

Arhetip esenţial ale lumii mediteraneene, pentru români acvila ar putea fi un totem cu rădăcini arhaice. Ca semn heraldic e destul de răspândit în Europa, valențele invocate fiind puterea şi nobleţea, virtutea Tatălui ideal, forța războinică şi capacitatea de a proteja. Pe stema Valahiei este înfăţişată cu aripile desfăcute, în ofensivă, şi într-o ipostază de subliniată vigilenţă. Pentru prima oară este semnalată pe o monedă bătută de Vlaicu Vodă (1368), preluată şi pe un sigiliu al lui Mircea cel Bătrân, la 1390, unde apare ţinând crucea în cioc şi privind spre un crai nou care îmbrăţişează soarele.

În imaginarul românesc, zgripsorul/zgripţorul/zgripţuroaica e o pasăre uriaşă, care locuieşte în Lumea de Dincolo. Doar prin intermediul ei eroul de basm poate să iasă din nou în tărâmul cărnii şi al perisabilităţii. Dacă de coborât este uşor, de regulă alunecând în fundul unui puţ ori al unei prăpastii, de ieşit este aproape imposibil. Aici intervine pasărea uriaşă, care zboară înapoi spre lumea oamenilor, ducând pe spatele ei câte un călător temerar. Evident, nu este o filantroapă. Îl ajută pe eroul rătăcit pentru că este o pasăre de onoare. În numeroase basme, Făt-Frumos, Prâslea sau alt prinţ găseşte pe celălalt tărâm cuibul zgripsorului ameninţat de un balaur. El salvează puii, tăind cu paloşul capetele balaurului, iar în semn de recunoştinţă, pasărea îl aduce acasă, în lumea normalităţii. Este o pasăre lacomă, carnivoră, gata să devoreze orice om care a pătruns în teritoriul ei, însă faţă de salvatorul puilor arată întotdeauna bunăvoinţă.

Prin urmare, zgripsorul este un monstru care trăieşte în lumea subterană, într-un etern conflict cu şarpele, ca în numeroasele reprezentări bizantine. Îşi face întotdeauna cuibul lângă o fântână ori lângă un izvor în care trăieşte un balaur primejdios, ca şi cum n-ar avea de ales. Tradiţia eposului vine cel puţin din Antichitatea greacă, din poveştile legate de o pasăre uriaşă, cu gheare de leu şi cioc de fier, numită „gryps”, de unde şi forma lingvistică românească, de altfel. Această pasăre păzea aurul din nordul Europei şi era adeseori atacată de arimaspi (arimaspoi), un popor de ciclopi giganţi, despre care se credea că trăiesc dincolo de Sciţia, în nişte munţi pe care mulţi istorici (între care Pliniu cel Bătrân) îi asimilează Carpaţilor. Există un poem, pus pe seama lui Aristeas, în care se vorbeşte despre confruntările dintre grypşi (mai cunoscuţi sub numele de griffini) şi uriaşii arimaspi, care călăreau pe cai înaripaţi până în Hyperborea. Eschil îi numeşte pe grypşi „câinii lui Zeus”, fixându-i în aceeaşi zonă, iar în reprezentările picturale apar ca nişte lei înaripaţi. Pe un vas pictat de Pasitheia, pe la 400 î. Cr, grypsul seamănă ceva mai bine cu zgripsorul din mitologia românească: este reprezentat ca o acvilă uriaşă care trage carul lui Dionis. Pliscul puternic este pus în valoare de penajul pictat extrem de realist, iar pe creştet are o creastă ţepoasă. Ghearele, însă sunt tot de leu. Interesant este de adăugat că pe monedele dacice descoperite până acum apare adeseori o acvilă, destul de asemănătoare cu reprezentările de mai târziu ale stemei valahe.

Din informaţia antică este de reţinut în primul rând rolul de paznic pe care îl are grypsul. El este situat la uşa lumii întunecate a lui Hades şi are în grijă aurul. De aici probabil că s-a născut şi relaţia dintre zgripţuroaică şi balaur, el însuşi paznic al comorilor, dar şi fixarea ei într-o lume din adâncul pământului, numită adeseori în basme Lumea de Dincolo. Nu este vorba despre paradisul de dincolo de moarte, cât despre un loc fermecat şi inaccesibil. În basmul Prâslea cel voinic şi merele de aur (Ispirescu), zgripsorul trăieşte în fundul prăpăstiei, unde toate lucrurile sunt schimbate; pământul, florile, copacii, lighioni altfel făptuite erau p-acolo. În această lume sunt adunate toate lucrurile magice: biciul care schimbă dimensiunea lucrurilor, cloşca cu puii de aur, o furcă vrăjită, papucii zburători etc., iar stăpânii incontestabili ai acestei lumi sunt uriaşii înaripaţi, numiţi zmei, vagi arhetipuri ale arimaspilor, fără să apară, însă, în postura de adversari ai păsării uriaşe. De altfel, aceasta nu are decât un duşman: balaurul necruţător. Iar uciderea lui reprezintă binele suprem. După ce scapă de balaur, pasărea este cuprinsă de un e entuziasm aşa de mare, încât este în stare să-l înghită de bucurie pe binefăcătorul ei. Viaţa fără ameninţarea balaurului decurge foarte lin, încât zgripsorul pleacă într-o călătorie lungă, spre tărâmul oamenilor, care durează cât douăsprezece sau douăzeci de porţii de mâncare. Împovărată cu pâine, carne şi apă, purtându-l în spate şi pe omul care i-a salvat puii, pasărea gigantică parcurge drumul dintre lumea subpământeană, a eternităţii, şi lumea vieţii efemere. Ea este o fiinţă de coşmar, capabilă să parcurgă spaţii pe care le pot traversa doar caii înaripaţi sau zmeii.  Spre deosebire de aceştia, nu are tangenţe cu tărâmul lumii muritoare, nu atacă fiinţele omeneşti şi nu le slujeşte în mod constant, aşa cum face calul fermecat. Zgripsorul face o excepţie doar pentru eroul salvator, pe care îl îmbrăţişează afectuos la despărţire. 

În general, pasărea are rolul de curier şi este asociată cu timpul care trece fulgerător şi cu moartea.  Dar prototipul acesta monstruos constituie un fel de talpă a iadului, tocmai de aceea numită şi zgripţuroaică.  Impetuoasă, e şi gata să înghită de bucurie sau de nevoie orice mişcă. După ce balaurul este ucis, puii zgripsorului îşi trimit mama în toate cele patru vânturi ca să-l caute pe salvatorul lor şi abia după ce i se mai ostoieşte entuziasmul, îi spun că era ascuns sub o pană. Incapacitatea de a se controla, ca şi lăcomia zgripţuroaicei sunt trăsături ale timpului devorator. Tocmai de aceea apropierea de lumea măcinată de timp o dezechilibrează, îi stimulează poftele şi trebuie să se întoarcă neîntârziat în lumea subpământeană. În mod paradoxal, deşi trăieşte în fundul unei prăpăstii, ea continuă să fie o pasăre solară şi luptătoare; îşi face cuibul pe vârful muntelui, aşa încât să poată să atingă cerul. Mărimea ei este pe măsura locului ales, căci într-un basm se spune că puii zgripţuroaicei sunt cam cât trei dropii, ceea ce presupune că ea este de-a dreptul gigantică, stăpânitoare peste orizonturi vaste.

 Pasărea uriaşă, cu rădăcini mitologice ori acvila de pe stemele valahe sintetizează elemente ale unui totem arhaic. Ea face legătura între lumi. Stăpână peste ţinuturi întinse, imprevizibilă, vigilentă, acvila se leagă în mod decisiv şi de zona geografică. În acest sens, este posibil ca prototipul original să-l fi constituit acvila ţipătoare de câmpie (Aquila pomarina), frecventă cândva în Valahia, atrasă cu precădere de locurile mlăştinoase. Sugestia o dă Dimitrie Cantemir. În Istoria ieroglifică există un personaj, considerat arhitectul intrigilor dar şi înţeleptul clanului conducător, şi care îl întruchipează pe stolnicul Constantin Cantacuzino, cea mai însemnată figură a culturii valahe din perioada brâncovenească. Acest personaj este numit „brehnace”, cu denumirea populară a acvilei ţipătoare de câmpie, pasăre astăzi extrem de rară, ocrotită prin lege. Brehnacea cantemiriană apare însoţită de uliu şi corb, alte păsări răpitoare, o trimitere subtilă la stema Cantacuzinilor (acvila bizantină, bicefală), dar constituie şi o transfigurare satirică a stemei valahe, prin trimiterea la o pasăre tipică pentru zona Bucureștiului de atunci.

Legată de universul real şi instalată în patrimoniul mitic aproape de Hyperborea (Herodot, „Pausanias”), reactualizată de steagurile legiunilor romane ori în mod constant de diverse populaţii medievale, acvila a continuat să-şi păstreze forţa mitică de pasăre ascunsă în subteranele lumii, pregătită să ajute la reinstalarea ordinii. Ea îl aduce din nou acasă pe eroul pe care fraţii săi încercaseră să-l ucidă. Tot ea îl repune în istorie pe eroul rătăcit. Zgripţuroaica de necontrolat, impetuoasă şi gata să înghită pe oricine, renunţă la bucăţica dulce tăiată din coapsa prinţului şi îl reconstruieşte, lipindu-i la loc partea lipsă, vindecându-i rana. Pentru că ea este stăpâna lumii nevăzute şi vehiculul care menţine legătura cu un subsol vast al spiritualităţii balcanice.

Doina Ruști - Dictionar de teme și simboluri, Univers Enciclopedic, 2002