Patru moși

Moartea periodică a timpului uzat este marcată de numeroase mituri, reminiscenţe uneori sau efigii simbolice ale unor epoci vechi, dar legate fiecare dintre ele de credinţa fermă că modificarea timpului presupune doar o trecere magică spre un timp nou.

 Perioada scurtă, care face trecerea la anotimpul hibernal, este patronată de patru moşi. În mod neînţeles, unii dintre ei, deşi sfinţi solstiţiali, sunt numiţi şi moşi: Moş Andrei, Moş Nicolae, Moş Ajun şi Moş Crăciun. Din câte ştiu, niciun alt sfânt din patrimoniul creştin-ortodox nu mai primeşte acest apelativ, pe cât de vechi pe atât de simbolic. Ca în toate culturile arhaice, și la noi există un cult al strămoşilor, completat de moşii calendaristici. Printre alţi prestigioşi etnologi, Romulus Vulcănescu a făcut o analiză a arhetipului care marchează fiecare anotimp şi care se află de fiecare dată în legătură cu sărbători patronate de sfinţii creştini. Moşii sunt ocrotitorii colectivităţii, dar şi un fel de „asistenţi” temporali, căci ei fac legătura dintre lumea subtilă şi cea materială. De aceea se mai păstrează încă efigia lor în măştile populare, purtate în diferite ritualuri, consacrate sărbătorilor de iarnă, dar care se purtau în timpuri mai vechi şi la înmormântări.

Ca paznici ai porţii solstiţiale, moşii creştini, Andrei şi Nicolae, au moştenit o serie de elemente venite din credinţe străvechi, legate în bună parte de caracterul magic al solstiţiului de iarnă. În noaptea Sfântului Andrei se fac vrăji, iar Nicolae, pe lângă alte atribute, este şi purtătorul baghetei fermecate, de alun. În prelungire, ceilalţi doi moşi păstrează componente ale imaginarului folcloric şi poate antecreştin.

Un sens cu totul special îl au ritualurile create pe simbolismul vegetal. Pomul împodobit de Crăciun face parte dintr-un viziune amplă care aminteşte atât misteriile mithraice (dedicate, printre altele, încolţirii bobului de grâu), cât şi de misteriile dedicate lui Osiris. Există obiceiul ca în noaptea Sfântului Andrei, adică la începutul perioadei, să se rupă crenguţe de pomi fructiferi, în special de măr, şi să se pună într-un vas cu apă.  Unele dintre ele înmuguresc, altele chiar fac flori, iar aceste crenguţe, legate în mănunchiuri de câte trei, sunt folosite pentru binecuvântarea casei şi a oamenilor, aflându-se de fapt şi la originea sorcovei şi a sorcovitului, după cum explică Sim Fl. Marian. Dar tradiţia aceasta, cunoscută sub numele de Vergel, evocă, în primul rând, un cult al renaşterii şi nevoia de regenerare a Timpului. Nuiaua de alun, rămurelele forţate să înmugurească, crengile împodobite în diverse jocuri de iarnă au toate semnificaţii oculte, venite dintr-un ritual străvechi dedicat ideii de transformare continuă. Iar această sugestie se află sub patronajul unui timp magic, de unde şi multele superstiţii care şi-au găsit locul aici. Incantaţiile, cercetarea viitorului, alcătuirea zodiacelor, dar mai ales practicile care promit schimbarea destinului accentuează toate nota epifanică a trecerii la noul an. De pildă, nuiaua de alun, o baghetă fermecată, atât a vrăjitoarelor cât şi a solomonarilor, are un rol decisiv în acest timp al solstiţiului, existând convingerea că beţele de alun trecute prin foc pot fi folosite ca instrumente magice, mai ales în ritualurile de exorcizare. Ele se înfig în pământ pe data de 23 decembrie, pentru a-l împiedica pe diavol să dărâme lumea. Există aici o sugestie a sfârşitului salvat, un impuls care scoate fiinţa muritoare din disforia măcinării şi a trecerii.

În tot acest amestec de elemente venite din straturi şi din credinţe diverse, persistă importanţa datei solstiţiale, ştiut fiind că în aceeaşi perioadă se celebrau şi alte zeităţi de mare popularitate la sfârşitul Antichităţii (Mithra, Osiris dar şi o zeitate feminină paleobalcanică, după cum o atestă o inscripţie comentată de Pârvan). Aglomeraţia simbolurilor morţii, ale primejdiei posibile, ale imersiunii într-o altă dimensiune, desigur, magică - sunt toate temeri venite din presimţirea sfârşitului dar şi dorințe de certificare a  miracolului. Lumea haotică, instalată prin deschiderea porţii solstiţiale este, în aceeaşi măsură, un efect al dramei solare şi al instalării noului timp.

 Așa că dacă găsiți lângă ușă, în diminețile următoare, o nuielușă de alun, amintiți-vă că e pusă acolo pentru privit și nu pentru înfăptuiri magice.

E iarnă și patru moși stau cu ochii pe noi.