Articole scrise de Doina Ruști

Când mă gândesc la autografele colecționate de-a lungul vremii, cel mai des îmi apar în minte cuvintele astea: cu prietenie.

Cifrele, dar mai ales cuvintele, sunt impresionante în visul de noapte. Adeseori visez cuvinte scrise sau rostite de cineva, fraze misterioase ori chiar povești. Odată am visat că eram la teatru.

Nu mi-a plăcut niciodată să scriu scrisori. Cum să suporţi gândul că ceea ce scrii acum ajunge la destinatar într-un viitor care nu mai are nicio legătură cu tine?

Revista Ficțiunea și Asociația Creatorilor de Ficțiune (ACF) anunță nominalizările pe anul trecut pentru Premiile Ficțiunea.

În primăvara anului 1793, străzile Bucureştiului străluceau ca după ploaie, mai ales Pitar Moş, la capătul dinspre Hereasca, unde s-a oprit Luigi Mayer.

În lunga perioadă elenistică (sec. III î.C - III d. C), declanșată de pasiunile Machedonului, lumea s-a tot plimbat dinspre Mesopotamia spre Egipt, cu escală în Creta, aducând fiecare cu sine lucrurile mai prețioase.

În timpuri îndepărtate, prin evul fumuriu, de la sfârșitul Antichtății, se obișnuia adeseori ca preoții să pornească prin orașe în cătarea unui venit onest și sigur.

În general, un cititor este un paznic incoruptibil, care nu-i lasă nici pe cei dinăuntru să iasă fără avizul său, dar nu le permite nici celor din afară să pătrundă fără legitimaţie.

Când mi-am ales ziua de marți ca să scriu în acest blog, nu m-am gândit nicio clipă la arsenalul simbolic al acestei zile, care e într-adevăr una dintre cele mai atent tratate dintre zilele săptămânii.

Totul a început în spatele bisericii Sf. Sava, unde pe-atunci era o grădină de bălării, rămășiță dintr-un vechi cimitir.

Mulți și-au revendicat ziua de 9 martie, care a fost declarată când a mucenicilor, când a bărbatului, dar care în vechime era ziua pisicilor și atât.

Mi-aduc aminte că în urmă cu niște ani eram la Târgul de Carte de la Frankfurt, iar cineva din public m-a întrebat dacă romanul meu, „Fantoma din moară”, oferă soluții care să atenueze efectele comunismului.

Într-un document de la finele secolului al 17-le e consemnată o rețetă de vin, demnă de ținut minte

Ori de câte ori trec pe la pivniţele Hanului Zlătari, mă-ntâlnesc şi cu fantoma unui manaf, dând pinteni ca nebunul. Sunt multe locuri în Bucureşti pe unde flutură subţire fumul de masala si umbra câte unui şal de Stambul.

Când am citit despre fantoma lui Patrocle, în Iliada (cântul XXIII), m-am gândit imediat că Ahile visase sub imperiul emoției.

Pampu armașul era paznic la pușcăria domnească, pe malul Dâmboviției, iar slujba aceasta era cea mai mare realizare a sa.

Am găsit într-o carte a lui Constantin Gane o scrisoare care mi-a atras atenția printr-un detaliu. Un boier îi scrie chelăresei lui, să-i fie trimise urgent niște lucruri, de la conac, păstrate în „lada de chiparos”. Acesta era detaliul de interes pentru mine, pentru că-mi aducea aminte de Tecla.

fără imagine Făcându-și loc lângă umărul lui, clincăindu-și mărgelele risipite pe perne, nu știi tu, Ahmet, îi spunea ea, în grecește, câtă suferință încape în sufletul meu.

Într-un document de epocă, discutat de mai mulți istorici, se consemnează nemaipomenitele aventuri ale unui bărbat din cartierul Băneasa.

Prin secolul fanariot, printre multe altele, exista și-o grădină botanică, un experiment școlar al profesorilor de la Sf. Sava, ajuns cu timpul în grija călugărului Onisim, blondul.

Într-o noapte de iarnă, a anului 1702, o bucureșteancă fără somn s-a apucat să facă plăcinte. Iar dintre toate, cea de dovleac îți răsucea mințile, căci răspândea o aroma de vanilie, un damf ușor de busuioc și de coajă groasă, pe care a prins-o focul din două părți.

Moartea periodică a timpului uzat este marcată de numeroase mituri, reminiscenţe uneori sau efigii simbolice ale unor epoci vechi, dar legate fiecare dintre ele de credinţa fermă că modificarea timpului presupune doar o trecere magică spre un timp nou.

Începutul se află în urmă, în anii copilăriei, cred c-am mai spus, dar dacă este vorba despre prima mea carte, atunci ar trebui să spun că prin studenție îmi adunasem un volum de proză scurtă, specie foarte la modă pe-atunci.

Epoca fanariotă e plină de pânzeturi vărgate sau cu flori, dar nu lipsesc nici carourile.

Iulică habar n-avea, deși trecuse și el de multe ori pe Batiște și pe toate străzile din zonă, până în Moșilor, de unde lua tramvaiul 21 spre Andronache.

Anul 1816 a fost unul foarte friguros, încât pe la începutul lui noiembrie, Bucureştiul se acoperise de troiene.

Din dragoste pentru proză, mă voi referi aici doar la literatura epică: de ce citim povești? Iată o întrebare pe care o pun adeseori studenților, iar invariabil, primesc câteva tipuri de răspuns.

Ce puteai să cumperi cu 6 taleri, la anul 1780? În primul rând o șa turcească, din piele bună, împodobită cu ținte și franjuri. Tot 6 taleri costa un car obișnuit. Uneori și un sclav putea fi achiziționat tot așa.

Am vorbit recent despre schimbarea generală, care cuprinde printre altele și schimbarea felului în care citesc astăzi oamenii.

În lumea românească veche, vrăjitoarea s-a impus în special în sectorul casnic, fiind un fel de administrator subtil al relelor curente.

Sunt uimită de câte mâncăruri din melci sunt notate în rețetarele vechi. Asta presupune că se găseau melci din belșug, probabil, în grădinile personale, pentru că în secolul al 18-lea rareori exista casă fără o curte largă în spate ori fără grădină.

Din anii studenției mi-a rămas în minte Albutius, un personaj ciceronian, despre care traduceam ceva, de fapt o aplicație la frazeologia latină, de genul ablativ absolut, acuzativ cu infinitiv etc.

Însemnările de pe cărți sunt de cele mai multe ori informații vitale. Desigur, arată respectul față de carte.