FOTO Dunărea, brandul oraşului Tulcea, tărâmul născut din adâncul apei

Publicat: 31.03.2014 09:08

Ultima actualizare: 10.08.2022 23:46

Tulcea s-a născut din Dunăre. De aici oamenii îşi iau hrana de zi cu zi. Aici şi-au pierdut sufletele dragi şi la malul apei înalţă rugi. Oamenii locului spun că Dunărea este brandul care îi defineşte cel mai bine.

În ultimii ani, tulcenii au încercat să-şi găsească un brand. Unii au spus că acesta ar putea fi Lacul Ciuperca, alţii au spus că delta. „Eu consider că Dunărea este brandul Tulcei“, spune profesorul Nicolae Ariton, cel care ne-a însoţit în trecutul acestui minunat colţ de Rai. Totodată, el este autorul mai multor cărţi despre istoria oraşului Tulcea.

Legenda stâncii născute din Dunăre

Legenda spune că din Dunăre, în urmă cu mii de ani, a apărut o stâncă, pe care mai apoi s-a dezvoltat oraşul Tulcea. Stânca era prin dreptul Monumentului de independenţă. Ea punea mari probleme navigatorilor, care, în drumul lor, se loveau de ea şi se scufundau. Aşa au ajuns pe fundul Dunării corăbii bizantine şi romane. Mult mai târziu, pe stâncă a apărut o mică cetăţuie, de unde era supravegheată navigaţia şi de unde se percepeau taxe de la navele care treceau prin zonă.

Ulterior, stânca a fost dinamitată puţin câte puţin până când a rămas doar un mic ciot, ne.
Despre Tulcea se vorbeşte pentru prima dată în anul 1525, fiind consemnat în documentele otomane. Se scria Tulca, dar se citea Tulcia. Pe vremea turcilor, zona era un centru important vamal, unde se vămuiau toate corăbiile care treceau în sus sau în aval de Dunăre.
Tulcea n-avea digul şi faleza de azi, iar Dunărea se plimba neîngrădită pe unde vroia şi putea, adică până la poalele celor şapte coline din Tulcea.

Oraşul Tulcea

Tulcea a devenit oraş din anul 1857, când Comisia Europeană a Dunării şi-a stabilit aici comisia tehnică (magazii şi ateliere) pentru a pregăti lucrările la canalul Sulina, pentru a fi navigabil. Până la acea dată, navele mai mari de 200 de tone nu puteau înainta pe acest braţ, împotmolindu-se la Sulina.

Iată cum era descrisă situaţia într-un raport de pe la 1834: „Intrarea pe Dunăre este penibilă, zona este acoperită de stuf, de manieră că vasele se rătăcesc frecvent; nisipul adus de vânt înămolesc câteodată intrarea, ceea ce obligă vasele, chiar cele cu un pescaj redus, să descarce o parte din încărcătură. Cele cu o capacitate peste 200-250 tone nu pot trece decât rareori fără această operaţie şi se întâmplă adesea ca unele dintre ele, prinse de rafale de vânt, nu mai pot reintra pe fluviu, situaţie în care sunt obligate să iasă în larg, şi se văd astfel separate de barcazurile care purtau o parte din încărcătura lor şi care s-au scufundat adesea datorită imposibilităţii de a rezista valurilor“.

În acele vremuri, piatra exloatată era încărcată în barje rudimentare din lemn şi transportată la Sulina. De asemenea, se făcea comerţ cu lemn pe Dunăre
La venirea Comisiei Dunării, populaţia număra 6.000 de locuitori, însă la scurt timp oraşul număra 20.000 de locuitori.
Oraşul nu a căpătat numai mai mulţi locuitori. Pe străzi au apărut peste 100 de cârciumi, spune Nicolae Ariton.
Marile puteri din vestul Europei erau interesate de partea asta de ţară şi pentru că aveam în Principatele Române multe cereale, bune şi ieftine, iar peste tot bântuiau nişte secete puternice.

Apa Dunării, cuminţită

Cu a putut fi cuminţită apa Dunării pentru a se putea întemeia o aşezare pe un colţ de pământ? Cam pe unde e acum fostul magazin „Diana” se pare că era un loc mai uscat, un grind, pe care oamenii l-au folosit ca să construiască un pod de legătură între Dealurile Babadag şi Mahmudiei, se arată pe siteul Primăriei Tulcea, la „Poveştile oraşului meu“. Despre această zonă ne povesteşte Constantin Găvenea în cartea „Amintiri şi imagini din Tulcea de odinioară” – „Ceairul”, în care ne spune că „în timp de iarnă, când Dunărea devenea pod de gheaţă, golfurile Dunării adăposteau corăbiile negustorilor surprinşi de îngheţ. Dovadă sunt ancorele găsite în pământ, în centrul oraşului, cu ocazia executării unor lucrări de canalizare prin anii ’60.

Pentru că la ploi apele spălau toate cele şapte dealuri şi depuneau în vale tot ce cărau, cu timpul, zonele inundate de ieri (centrale astăzi) ajung să se colmateze şi încet-încet uscatul să iasă la iveală. O mână de ajutor o dau şi ţăranii, care la îndemnul Paşei Ismail – guvernatorul Dobrogei, aduc cu carele pământ şi înalţă malul.

Digul olandez

În 1856, Comisia Europeană a Dunării a îndiguit şi a consolidat malul Dunării, care începe să semene cu cel de astăzi. Cheiul Dunării a purtat mult timp numele de „digul olandez”, amintind de societatea străină ce s-a ocupat de îndiguire.

Odată „cuminţită” Dunărea, care nu se mai revărsa peste zonele joase din oraş, uscatul a putut să iasă la iveală. Noul pământ va căpăta numele de „Ceair” (cuvânt turcesc însemnând loc întins, nou, provenit în urma desecării).
Fiind aproape de port, firesc aici se ridică magazii, apoi prăvălii, primele străzi, iar în scurt timp Ceairul va adăposti centrul comercial al oraşului cu binecunoscutele „Coloane Turceşti” – monument de arhitectură şi emblemă a oraşului de demult.

Însă, Ceairul le va grăbi şi sfârşitul tragic. Pentru că fostele zone inundabile pe care au fost construite, cu pânza freatică foarte aproape de suprafaţă, favorizau umiditatea, igrasia, insalubritatea imobilelor. Astfel ele au fost demolate şi în zonă au fost construite blocurile de astăzi.