Povestea cumplitei epidemii de ciumă care s-a abătut asupra românilor. Mii de morţi şi legătura lor macabră cu satului argeşean Ciumeşti

Nefericitul nume dat fostului cătun al comunei argeşene Mărăcineni are o poveste ţesută în jurul năprasnicei molime care s-a abătut şi asupra României.

De-a lungul anilor, ciuma sau pesta - denumire ce provine din latinescul „pestis” - una dintre cele mai  agresive boli infecţioase, a cunoscut mai multe pandemii, iar în prezent, încă mai apar, anual, în medie, aproape 1.500 de cazuri la nivel mondial. 

În lunga istorie a acestei maladii, ţara noastră a numărat  nu mai puţin de 28 de ani de ciumă. Mărturii despre ciumă există din secolele XIII-XV, însă epidemiile sunt consemnate, la noi, din secolul al XV-lea. Transilvania, Ţara Românească şi Moldova au înregistrat bilanţuri crunte.

„Între secolele XV-XVII, în Ţara Românească şi Moldova s-au înregistrat câte 16 episoade de ciumă, iar Transilvania a numărat, în total, 28 de ani de ciumă”, arată conf. univ. dr. Claudiu Neagoe de la Universitatea din Piteşti, Facultatea de Ştiinte Socio-Umane.

Cimitirul ciumaţilor de lângă Piteşti

Episoade ale cumplitei boli s-au înregistrat însă şi mai târziu. Fostul sat Ciumeşti al comunei Mărăcineni îşi leagă numele de nenorocirile aduse de pestă. Cătunul de la marginea Piteştilor de odinioară era locul în care erau înmormântaţi ciumaţii din oraş şi din împrejurimi.

Istoricul municipiului aminteşte de vechi însemnări legate de pesta din perioada 1771-1774 şi  de molimile din anii 1795 şi 1796. Şi tot aici se vorbeşte despre măsurile luate la 1796, pentru diminuarea focarelor: “Ispravnicii din Argeş primesc poruncă domnească să înfiinţeze patrule formate din pârcălab, preot şi doi locuitori care să verifice starea de sănătate din fiecare locuinţă şi pe cei care prezintă semne ale bolii să îi izoleze trei zile la marginea aşezării”.

“Cu certitudine numele fostului sat Ciumeşti din localitatea Mărăcineni este legat direct de această molimă”,  explică sociologul Claudiu Neagoe  de la Universitatea din Piteşti, Facultatea de Ştiinte Socio-Umane.

De amintit că, în timpul episoadelor de ciumă, în fiecare zonă afectată de molimă funcţiona o breaslă a cioclilor – persoane care se ocupau, contra-cost şi în schimbul unor scutiri de dări, cu manipularea şi îngroparea victimelor pestei, care dobândiseră imunitate faţă de această boală, prin vindecare şi care puteau să facă aceste lucruri fără să-şi rişte viaţa.  

Cel mai apropiat spital pentru ciumaţi (construit la ordinul domnitorului Grigore Ghica) era în Bucureşti, la Panteliomon, capitala fiind, de altfel, şi oraşul în care s-a înregistrat cel mai dramatic episod al acestei molime.  Între 1812 şi 1813 în Bucureşti a existat o adevărată epidemie de ciumă. Potrivit academicianul Ion Ghica, în timpul Ciumei lui Caragea au murit şi câte 300 de oameni pe zi, numărul victimelor la nivel de ţara ajungând la aproape 90.000.