„Oamenii mari ar trebui să aibă voie doar cu pistoale de jucărie”. Povestea lui Andriy, copilul refugiat în România cu mama sa

De peste un an și trei luni, Andriy, un băiețel de 10 ani din localitatea ucraineană Kobleve, a fost nevoit să fugă din calea războiului în România, la Pitești, alături de mama sa.

Înainte să încep să vorbesc cu Andriy, băiețelul m-a împușcat în borsetă. Din fericire, erau două gloanțe care nu dor, confecționate dintr-un burete moale de culoare albastră și având capătul portocaliu din plastic. Gloanțele sunt o parte din ”arsenalul” pe care l-a primit la aproape două săptămâni după ce a ajuns la Pitești, când a mers cu mama lui la un magazin și aceasta i-a cumpărat printre altele un mic pistol de jucărie de care nu se desparte când iese la joacă. E prima lui jucărie din România, țara unde a fugit din calea războiului din Ucraina.

Andriy are 10 ani și o energie și o candoare de-a dreptul contagioase. Vorbește o engleză bună pentru vârsta lui. Iar atunci când comuta fără să vrea pe ucraineană, ne-au ajutat aplicațiile de traducere vocală de pe telefon.

Stabilisem de comun acord cu mama lui Andriy să ne întâlnim într-un parc aflat la câteva sute de metri de centrul Piteștiului, cu un loc de joacă modernizat în urmă cu câțiva ani.

„Îți plac pistoalele?”, mă întreabă Andriy după ce a strâns de pe jos cele două gloanțe moi cu care trăsese mai devreme în mine.

Îi răspund zâmbind că în copilărie aveam vreo duzină de pistoale și puși de jucărie. ”Și unde sunt acum pistoalele tale?”, vine replica rapidă a lui Andriy. Ezit câteva zeci de secunde să răspund. Instinctiv îmi vine în minte versul ”Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele” dintr-o melodie a lui Vali Sterian.

Îi mărturisesc că armele mele de jucărie au ajuns de mulți ani la alți copii.

„La noi în Ucraina oamenii se luptă cu pistoale adevărate. Am văzut la televizor că pistoalele alea fac zgomot mare. Nu îmi place că oamenilor le curge sânge când trag cu pistoale din alea. Oamenii mari ar trebui să aibă voie doar cu pistoale de jucărie. Mie nu mi-a curs sânge deloc de la pistoale de jucărie. O dată, când mă jucam în parc, m-am împiedicat, am căzut și mi-a curs sânge de la genunchi”, mărturisește Andriy.

Și dacă tot e ora mărturisirilor, îi spun lui Andriy că în copilărie și eu m-am lovit la genunchi de mai multe ori și că mi-a curs sânge de fiecare dată. Deja, între noi se creează un fel de complicitate.

Ne așezăm pe o bancă aflată la câțiva pași de un leagăn pe care se dă un tovarăș de joacă al lui Andriy. Mai aflu că tatăl său e polițist, că are pistol adevărat și că nu a putut veni în România ”că are multă treabă. Dar vorbesc cu tati pe video pe net seara”.

„Am plâns puțin când am plecat de acasă cu mami”

Andriy și mama lui au ajuns la Pitești pe 28 februarie 2022, după un drum lung de peste 13 ore într-un van, alături de altă familie de refugiați. Au ales să meargă la Pitești pentru că mama lui aflase că o prietenă a unei verișoare mersese tot acolo cu copiii ei, la o familie foarte primitoare.

„Am luat două genți cu noi, cu multe haine și câteva jucării. Nu a fost ușor. A fost foarte obositor drumul până aici... Dar acum e bine, oamenii sunt OK, iar Andriy și-a făcut repede tovarăși de joacă”, îmi spune mama lui Andriy, în timp ce copilul fuge la joacă alături de doi prieteni. Unul e tot ucrainean, iar celălalt e român. Stau în cartier, în același bloc, unde sunt trei familii de refugiați. Andriy învață online de când a ajuns cu mama sa în România. Localitatea Kobleve, de unde vin cei doi, e chiar pe malul Mării Negre.

Mama lui Andriy s-a angajat la Pitești la o firmă producătoare de componente pentru industria auto la câteva săptămâni după ce a sosit aici. A ajutat-o mult faptul că știe bine engleza și că este obișnuită de mică cu munca.

Andriy ne vede vorbind și se întoarce lângă bancă, uitându-se cu atenție la agenda pe care îmi iau notițe.

„Ce scrii acolo?”, mă interoghează Andriy. „O poveste”, vine replica mea instantaneu. „Ce poveste?”, continuă băiețelul. „Povestea ta”, e tot ce pot să îi spun. Am un nod în gât fără să vreau.

„Adică o să fiu într-o carte cu povești?”, continuă curios Andriy. „Nu, într-un ziar”, îi explic.

„O să scrii și că îmi plac pistoalele de jucărie? Poți să îi faci o poză pistolului meu?”, vine următoarea lui replică aproape pe nerăsuflate. Îi răspund afirmativ și în scurt timp pistolul de jucărie al lui Andriy e imortalizat.

Îl întreb ce îi place de când a ajuns la Pitești. „Sunt niște ciocolate cu alune din care mi-a cumpărat mami de câteva ori, îmi plac mult. Și e bine că aveți multe parcuri și locuri de joacă. De unde vin eu nu sunt multe parcuri. Dar noi avem mare, voi nu aveți. Îmi e dor de marea mea... Când mi-a zis mami că plecăm de acasă am plâns puțin... Dar după aia n-am mai plâns, că mi-a zis mami că o să ne întoarcem”, spune Andriy, în timp ce învârte pistolul său de jucărie pe unul dintre degete. La locul de joacă, războiul din Ucraina pare doar un vis îndepărtat.

*** Acest material a fost realizat cu ajutorul unei burse în cadrul proiectului „Educația media – instrument pentru creșterea abilităților de participare civică a adolescenților (faza 2) – Sprijinirea comunităților pentru a fi mai bine protejate de infodemie”, implementat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) în parteneriat cu UNICEF. Opiniile exprimate în acest articol aparțin autorilor și nu reflectă neapărat poziția UNICEF.