Ciocanu, satul de basm de la poalele Pietrei Craiului
0Pitorescul cătun Ciocanu, din zona depresionară a localităţii Podu Dâmboviţei, poartă călătorul în lumea pastorală a satului românesc, prin istorie, tradiţii şi legende.
În nord-estul judeţului Argeş, la limita dintre Muntenia şi Transilvania, la poalele Munţilor Piatra Craiului, pe culoarul Rucăr-Bran, la peste 850 de metri altitudine, se află satul Ciocanu, al cărui denumire are legătură cu aspectul său morfologic de vârf de ciocan.
De altfel, în limbajul local se foloseşte deseori expresia "merg/urc în vârful Ciocanului". Iar cine n-a mers şi are şansa de a ajuge în comuna Dâmbovicioara ar trebui să se oprească măcar câteva ore în cătunul de poveste.
„Deşi este o localitate mică din punctul de vedere al spaţiului geografic, satul Ciocanu are un patrimoniu istoric şi tradiţional deosebit de bogat, iar în contemporaneitate, acest patrimoniu îi asigură o binemeritată punere în valoare din punct de vedere turistic. Situat în preajma unor repere geografice majore, masivul Piatra Craiului şi cel mai mare sistem de chei din România - 35 km, satul Ciocanu te invită să te reintegrezi ca fiinţă umană în măreţia de neegalat a unei naturi care s-a încăpăţânat să-şi păstreze cu orice preţ, starea sa primordială, de la vremea de început a Creaţiei", explică, pentru "Adevărul", profesorul Tudor Vlad.
Localitate de graniţă cu Imperiul Austro-Ungar
O legendă a locului spune că satul ar fi fost întemeiat de trei dezertori din oastea Austro-Ungariei care, în urmă cu aproape două secole, ar fi cumpărat de la moşnenii rucăreni toate pământurile zonei. Dincolo de legendă, trecutul cătunului e plin de istorie.
„Cu rădăcini ce pornesc încă din neolitic, cu o continuitate istorică medievală-modernă-contemporană deosebită, satul Ciocanu are un farmec aparte. Aşezat într-un cadru natural de excepţie, antrenat administrativ în <<pentagonul>> geografic, Sătic-Dâmbovicioara-Rucăr-Podu Dâmboviţei-Ciocanu, acest sat se prezintă într-un mod armonios şi ca o <<enclavă>> de sine stătătoare dar şi ca un element bine integrat administrativ-teritorial. Toate aceste aspecte sunt detaliate în monografia realizată de Iosif Căciulă – Satul Podu Dâmboviţei. Legătura cu platfoma Giuvala-Fundata, i-a conferit în perioada secolelor XIX-XX, statutul de localitate de graniţă cu Imperiul Austro-Ungar, fapt care a contribuit totuşi la dezvoltarea sa, în ciuda poziţiei sale geografice care predispunea la o oarecare izolare", mai spune, pentru "Adevărul", profesorul profesorul Tudor Vlad.
Mai exact, anterior Marii Uniri, între Ciocanu şi Şirnea era hotarul dintre Regat şi Austo-Ungaria, hotar creat pe forma şeii care mai înainte despărţea triburile trace de agricultori de cele ale păstorilor.
Dar de cătun sunt legate şi nume semi-legendare ce duc vizitatorul captivat de peisaje şi tradiţii printr-un trecut de basm.
„În contemporaneitate, satul Ciocanu, rămâne tributar unei istorii în care au loc şi Negru-Vodă, şi haiduci, şi oameni remarcabili, şi întâmplări în care legenda, miraculosul şi realul, se amestecă într-un mod, care incită la reverie, în orice anotimp şi în orice epocă. Peisajul de poveste - de atunci, de acum şi de acum-nainte - este cadrul perfect pentru film, reconstituiri istorice, promovare media de toate genurile, dar şi de cercetare etnografică şi etnologică, arhaismul zonei fiind un factor esenţial pentru înţelegerea unor aspecte de prim rang asupra civilizaţiei tradiţionale româneşti", mai spune, pentru "Adevărul", profesorul Tudor Vlad.
Specificul satului românesc de munte, rămas nealterat
Dincolo de poezia locului, oamenii care populează cătunul, mulţi dintre ei oieri, sunt cât se poate de reali, de muncitori şi, mai ales, legaţi de acest tărâm.
„Aşezare cu un specific pastoral prin excelenţă, dar şi cu o importantă activitate de exploatare a lemnului, satul Ciocanu, a fost populat cu oameni harnici, care în ciuda condiţiilor grele de existenţă au reuşit o performanţă remarcabilă – de a păstra în toate coordonatele majore ale fiinţării sale – specificul satului românesc de munte: case, gospodării, port, limbă tradiţii, obiceiuri. La toate acestea se mai adaugă şi o tendinţă bine echilibrată de <<mândrie>> locală de a nu fi <<topiţi>> în peisajul antropic al zonei, ciocănenii afirmându-şi identitatea lor cu orice ocazie", explică, pentru "Adevărul", profesorul Tudor Vlad.