Foto Casă cu talismane, de secol XVIII, mutată la muzeu. Semnele ascunse pentru a atrage o soartă bună FOTO

La Muzeul Golești din Argeș se află o inedită gospodărie pomi-viticolă din localitatea Almaș (Arad). Casa este cea mai veche locuință de la muzeu și a fost construită la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Casa de secol 18 din Almaș (Arad), de o valoare deosebită, a fost construită acum aproape două secole și jumătate pe un deal, lângă o pădure de cireşi sălbatici şi adusă ulterior în centrul satului odată cu tragerea la linie impusă de stăpânii austrieci.

Sub scara de la intrare a fost îngropată o potcoavă ca să fie cu noroc, iar între bârnele casei au fost puși bănuți pentru a atrage prosperitatea și bogăția.

„Adevărul” a vorbit cu Iustin Dejanu, directorul Muzeului Golești, despre povestea acestei gospodării speciale.

Casa de Arad – Almaș (Țara Zarandului) a fost remontată la Muzeul Golești (Muzeul Viticulturii și Pomiculturii) în 2007 și este una dintre cele mai vechi și spectaculoase monumente originale de arhitectură populară din Romania.

„Din relatările proprietarilor, care ştiau şi ei de la părinţi şi bunici, casa ar fi fost construită iniţial pe deal (la marginea satului), într-o pădure de cireşi sălbatici, şi adusă ulterior în centrul satului. Ca şi datare, se poate aprecia că a fost construită la sfârşitul secolului al XVIII-lea (probabil în intervalul 1780-1790) şi adusă în sat odată cu tragerea la linie, gospodăria fiind organizată conform specificului planurilor cadastrale imperiale - pe atunci zona Almașului făcea parte din Imperiul Austro-Ungar”, spune Iustin Dejanu, directorul Muzeului Golești.

Strămutarea caselor se făcea, în general, prin demontarea pieselor care se puteau deteriora, iar cadrele masive erau trase cu boii.

Casa din Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii Goleşti a fost iniţial mutată prin dezmembrare (din pădurea de cireși salbatici în vatra satului), mărturie stând numerotarea elementelor constructive cu litere romane incizate şi unele îmbinări care au fost ajustate în urma remontării, lăsând semne specifice.

Asemenea majorităţii caselor vechi din zonă, temelia era din piatră de râu şi mortar hidraulic (adică nisip, var si apă - fără ciment).

Construirea unei case presupune stăpânirea, până la detaliu, a tehnicilor de prelucrare a lemnului (pe care îl recoltau din pădure doar iarna, pe lună plină, când seva nu mai era activă), dar şi a denumirilor fiecărui element constructiv: talpă scurtă, talpă scurtă la împărţeală, stâlpi fasonaţi, numiţi cioşi, care se îmbinau jos, în talpă, iar sus, în cursrău (cosoroabă).

„Între cioşi, care aveau cioplit un şanţ – vâşlitură – se umplea cu lemne fasonate, numite lodbe; limba acestora pătrundea în vâşlitură, pentru a realiza solidarizarea. Peretele era întrerupt la uşi şi ferestre care erau delimitate de uşciori. Pe cursrău se aşezau grinzile, acoperite cu scânduri care formau tavanul. Scheletul lemnos al acoperişului era numit hăizaş, ale cărui elemente de rezistenţă erau coarnele. Unirea coarnelor sub un unghi oarecare stabilea panta de scurgere a apelor. Pe coarne erau bătute leaţuri care aveau rol dublu: de a solidariza coarnele şi de a susţine aşezarea paielor, a şindrilelor sau a ţiglei”, adaugă Iustin Dejanu.

Pe vârful construcţiei este aşezat leaţul de pe creastă, fixarea acestor elemente făcându-se cu ajutorul cuielor din lemn, cele mai bune fiind din cele din frasin.

Cum a fost amenajat interiorul

Târnaţul (n.red. - pridvorul), amplasat la faţadă, este străjuit de stâlpi ce sunt fixaţi în talpă şi decoraţi, în partea superioară, cu elemente cioplite. Pentru protejarea spaţiului, târnaţul este închis cu un parapet din scândură şi leaţuri, accesul făcându-se printr-o portiţă simplă sau dublă.

„Iniţial, casele din zonă aveau acoperişurile din paie, un bun izolator termic, pentru care erau necesare 10-12 căruţe cu paie, clădite după o anume tehnică (din jupi sau călcate), folosite până târziu, în secolul XX, mai mult de 40% dintre locuinţe având, la 1910, un astfel de acoperiş. După anul 1860, a fost tot mai mult folosită ţigla-solzi, aşa cum am găsit şi la casa vizată, iar după 1914, ţigla profilată este preferată”, mai precizează Iustin Dejanu, directorul Muzeului Golești.

Amenajarea interiorului avea în vedere o funcţionalitate precisă şi eficientă, demonstrată de-a lungul timpului: colţul cu vatra era cel mai important, el asigurând familiei condiţiile de confort termic, de uscare a hainelor (ruda de haine) şi de preparare (încălzire) a alimentelor; colţul cu pat, întotdeauna în vecinătatea celui cu vatră, avea şi o laviţă lată pe care dormeau bătrânii.

Patul avea strujac de fuior (saltea) umplut cu paie sau şuşorci de porumb, peste care se aşterneau un lipideu din câlţi şi procoviţe alese în patru iţe, cu vergi din lână neagră. Cu rol de căpătâie se foloseau şube sau perini din fuior.

Urmează colţul cu masa, amplasat pe peretele cel mai luminos, între cele două ferestre care dau spre uliţă sau spre ocol. La început, laviţele şi masa aveau picioarele cioplite în patru muchii şi fixate în podeaua de pământ.

În cadrul mobilierului, un loc aparte îl ocupau dulapul (uneori, triunghiular) şi lada de zestre (dreaptă sau cu spinare) cu rol ceremonial, transmisă de la o generaţie la alta. Aceasta avea nu numai rol material, de păstrare a bunurilor, ci şi un pronunţat rol simbolic, de marcă, în orice familie cu fete.

La începutul secolului XX, camera curată (soba mare) se remarca prin bogăţia mobilierului şi a pieselor textile. Duna cu puf de gâscă sau găină şi perinile sunt acoperite cu lipidee din bumbac, misir sau lână ţesută în tăblii, faţa de masă făcând garnitură cu lipideul de pe pat.

Legat de casa din Almaș mutată la Muzeul Golești, trebuie remarcat numărul mare de perne de pe paturi, uneori aşezate suprapus, cu capătul decorat aşezat către interiorul camerei, ceea ce creează o puternică impresie estetică.