Care a fost primul epitaf de pe crucea mormântului Veronicăi Micle de la Mănăstirea Văratec
0Primul epitaf de pe crucea mormântului Veronicăi Micle de la Mănăstirea Văratec a fost diferit de cel încrustat în prezent pe lespedea de marmură din fostul cimitir al unei biserici din apropierea așezământului monahal secular din Neamț.
După cum se ştie, muza lui Mihai Eminescu a fost îngropată în incinta Bisericii „Sfântul Ioan Botezătorul“, ea supravieţuindu-i poetului mai puţin de două luni. S-a spus că a căzut într-o puternică depresie, retrăgându-se în liniştea Văratecului, loc unde îşi petrecuse multe veri, chiar alături de Eminescu.
După moartea poetei, diverse surse atestă că pe crucea din lemn de la mormânt o învăţătoare din zonă, Maria Bănulescu, a scris un prim epitaf, pe care se putea citi: „În singurătatea mănăstirii,/ Sub bolta cerului albastru,/ Suflet stingher al nemuririi,/ Luceşti ca cel mai mândru astru“.
Peste ani, pe lespedea de marmură aveau să fie încrustate versurile scrise chiar de cea care se sinucide cu arsenicul procurat de la un medic din Bălţăteşti: „Şi pulbere, ţărână de tine s-a alege,/ Căci asta e a lumii nestrămutată lege,/ Nimicul teaduce, nimica te reia,/ Nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea“.
Destinul a făcut ca cei doi să se nască în acelaşi an, Veronica la 22 aprilie 1850, iar Eminescu pe 15 ianuarie același an şi scurtele lor vieţi să se sfârşească în 1889, pe 3 august, respectiv 15 iunie, după ce se cunoscuseră la Viena, în 1872, relaţia debutând cu respectul studentului pentru soţia rectorului Ştefan Micle.
Timpuri potrivnice
Timpurile i-au fost potrivnice poetului, în 1876 fiind destitutuit din funcţia de revizor şcolar, după ce guvernul conservator în care Titu Maiorescu era ministrul Învăţământul cade, la putere venind liberalii. Lipsit de mijloace materiale, poetul petrece o perioadă în bojdeuca lui Ion Creangă din Iaşi.
Apoi pleacă la Bucureşti, unde, cu ajutorul lui Ioan Slavici, este angajat la ziarul „Timpul“. Iubita rămăsese la Iaşi, poetul scriindu-i: „Viaţa mea, ciudată şi azi şi neexplicabilă pentru toţi cunoscuţii mei, nu are nici un înţeles fără tine. Văzîndu-te, am ştiut că tu eşti singura fiinţă în lume care, în mod fatal, fără să vrea ea, fără ca eu să voiesc, are să determine întreaga mea viaţă“.
În august 1879, Ştefan Micle moare, iar Veronica vine după un timp la Bucureşti, încercând, fără să reuşească, obţinerea unei pensii de urmaş. Avea să scrie apoi Iacob Negruzzi că, întâlnindu-i pe stradă, poetul i-o prezintă ca fiind logodnica lui. Apoi, relaţia lor a continuat sinuos, ambii fiind confruntaţi cu greutăţi materiale.
Începând cu anul 1883, starea de sănătate a lui Eminescu s-a deteriorat, având mari dureri de cap şi ulceraţii la picioare. După moartea acestuia, Veronica se retrage la Văratec, iar de la sora filosofului Vasile Conta, Elisabeta, retrasă şi ea la mănăstire, a rămas o mărturie despre marea iubire a poetului naţional:
„A fost un caracter ferm şi o inteligenţă ieşită din comun. Ea a rămas singura prietenă devotată lui Eminescu, a înfruntat invectivele unei mentalităţi putrede, l-a încurajat în deznădejdea ucigătoare, când el încă scria şi după ce s-a îmbolnăvit, mai ales atunci cînd bârfelile erau mai puternice decât oricând“.
.