Satul înființat de haiduci în munții României. Trăiau ca în vremea dacilor, de pe urma jafurilor VIDEO

Un sat de munte din județul Hunedoara are o istorie cu totul neobișnuită. A fost înființat de haiduci, care se refugiau aici cu prăzile luate din ținuturile învecinate. Acum, se numără printre cele mai pitorești locuri din Ținutul Pădurenilor.

Povestea satului Meria, din comuna Lunca Cernii de Jos, aflat pe o culme deasupra luncii Cernii (video) din județul Hunedoara aduce aminte de cele mai vechi mărturii despre dacii care locuiau în zonele mai puțin prielnice din munții Poiana Ruscă.

„Dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obişnuiau să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile”, informa istoricul latin Anneus Florus (sec. I – II d. Hr.).

Aflat pe o coamă din munții Poiana Ruscă, la hotarele Ținutului Pădurenilor cu Țara Hațegului, despărțit prin văi adânci de așezările învecinate, Meria ar fi fost înființată de haiduci, în secolul al XV-lea.

În trecut, așezarea era considerată unică în Ardeal, atât prin originea ei, cât și prin graiul aparte și felul de a fi mai sălbatic al localnicilor, rar vizitați din cauza lipsei drumurilor.

„În vremea copilăriei mele, nu era drum. Urcau oamenii cu calul sau pe jos, pe poteci puțin știute, în sat. Apoi cu căruțele trase de boi puternici, care țineau drumul abrupt, spre coama înconjurată de pădure”, își amintește Aurel Seleșan, unul dintre localnici.

Satul legendar al lotrilor

Povestea haiducilor refugiați în acest ținut, aflat la aproape 1.000 de metri altitudine, o cunosc mai mulți săteni. Au relatat-o, în detaliu, unii dintre oaspeții din trecut ai așezării.

„Tradiția spune că în vechime era un sat format mai mult din colibe de fugari, lotri (n.r. hoț de codru) și hoți și chiar țigani retrași la scuteală în acest ascunziș, de unde se scoboreau prin Țara Hațegului și prin Banat ca să fure și să prădeze și apoi, încărcați de câștigul acestei urâte meserii, se întorceau iar la odihnă și trai fără de griji și fără de frica de a fi urmăriți de panduri, care nu știau drumul prin codrii pustii ce vor fi fost atunci sau se temeau de măciuca ce ușor le-o puteau îndoi pe spinare acești hoțomani îndrăzneți”, relata preotul Jacob Radu, în „Istoria vicariatului greco-catolic din Țara Hațegului” (1909).

Preotul a urcat în satul Meria în vara anului 1909, îndoțindu-l pe episcopul greco catolic de atunci al Lugojului, Vasile Hossu.

Amintirea haiducilor care trăiau în acel ținut încă le era încă vie localnicilor, astfel că oaspeții locului au putut afla cum s-a sfârșit povestea fugarilor din munți, care își găsiseră refugiul în ținutul de la poalele Vârfului Lotrului (1.266 metri).

 „Odată, se zice, s-a pus capăt acestui mod de viață puțin cinstit, prin puterea armată trimisă asupra lor. Soldații au înconjurat satul din toate părțile și locuitorii au fost somați să își facă locuințe statornice și să înceapă o viață pașnică, altfel vor fi tratați ca făcătorii de rele și pedepsiți cu moarte. Ei au ascultat sfatul părintesc al oblăduirii, au întemeiat sat cum e datina și s-au apucat de economia câmpului și mai ales de creșterea vitelor”, relata preotul Jacob Radu.

Satul ocolit de drumuri până în ultimii ani

În următoarele decenii, satul Meria a rămas un sat aproape inaccesibil, populat de sute de oameni, care se ocupau cu creșterea animalelor și cu munca în pădure și cu „bocșitul” (arderea lemnelor pentru a produce cărbune).

Satul a fost electrificat prin anii ’60, își amintesc localnicii, însă nu toate gospodăriile au fost legate la rețeaua electrică. În anii următori o mină de fier a fost înființată în Vadu Dobrii, care a funcționat până la sfărșitul anilor ’80, aducându-le localnicilor alte locuri de muncă.

„Oamenii din Meria au lucrat, mai ales, la exploatările forestiere din zonă. Unii au muncit în mina de la Vadu Dobrii, care a funcționat însă vreo zece ani. Alții au trăit din creșterea animalelor. Acum mai sunt vreo 200 de oameni în sat, mulți vârstnici, pensionari”, povestește unul dintre săteni.

În ultimii trei ani, drumul de opt kilometri care urcă din satul Lunca Cernii de Jos în Meria a fost asfaltat, ultima dintre porțiuni, de circa doi kilometri, și cea mai abruptă, a fost finalizată în toamna anului trecut.

De la intrarea în sat, un drum de pământ greu accesibil, de vreo opt kilometri, urcă spre Vârful Muncelu, în satul Vadu Dobrii. Iarna, ultima porțiune a drumului spre Vadu Dobrii, devine greu accesibilă, iar ninsorile îl acoperă adesea cu troiene.