Românii considerați adevărații urmași ai dacilor. Dovada, observată de istorici pe Columna lui Traian

În Hunedoara s-au păstrat cele mai multe vestigii dacice și romane, iar unii istorici au ajuns la concluzia că românii din munții Hunedoarei pot fi considerați urmași ai acestor populații antice.

Hunedoara a păstrat rămășițele celor mai cunoscute cetăți dacice din urmă cu două milenii, a războaielor daco-romane din vremea regelui Decebal și a primelor așezări romane înființare la începutul secolului al doilea pe teritoriul României.

O astfel de zestre arheologică a motivat numeroși istorici și publiciști să caute asemănările dintre populațiile arhaice din munții Hunedoarei cu dacii înfățișați pe monumentele și în scrierile antice.

Munții ocupă aproape jumătate din suprafața județului Hunedoara, iar izolarea comunităților din regiunea montană și continuitatea existenței lor în aceste zone din ținutul cetăților dacice au făcut ca tradițiile arhaice și specificul local al acestora să fie mai bine conservate de-a lungul timpului.

Astfel, localnicilor din munții Apuseni, munții Șureanu și munții Poiana Ruscă, numiți munteni, moți, momârlani sau pădureni - în funcție de zona unde trăiesc le-a fost atribuit adesea statutul de „urmași ai dacilor”.

Urmașii dacilor din Munții Șureanu

În Munții Șureanu au fost descoperite rămășițele celor mai cunoscute cetăți dacice din România, dar și a mai multor castre romane de marș, taberele militare înființate de romani în drumul lor spre Sarmizegetusa Regia.

Plaiurile au fost folosite din cele mai vechi timpuri ca trasee ale păstorilor care străbăteau ținutul, venind din nord, cu turmele, spre munții Retezat ori spre Banat.

Platourile montane, ca Vârtoapele sau Luncani, înconjurate de păduri, de foste drumuri şi așezări dacice, au rămas câteva dintre cele mai arhaice așezări din România.

Platoul Luncanilor se întinde pe aproape 10.000 de hectare în Munţii Orăştiei şi este cunoscut pentru cetăţile dacice Costeşti, Piatra Roşie şi Blidaru, dar şi pentru Peştera Cioclovina. Aici mai trăiesc comunități mici, de câteva familii, care au păstrat tradiția creșterii oilor, dar și unele obiceiuri vechi, cum este cel al îngropării morților în curte, în mormintele împodobite cu flori și simboluri solare.

„Ar fi greu de crezut că pe Platforma Luncanilor activitatea economică și viața socială au încetat odată cu înfrângerea dacilor. Se poate presupune o întrerupere temporară a activități, o reducere a populației în perioada războaielor și până la reluarea vieții pașnice în Dacia Romană. În tot decursul istoriei, viața s-a continuat aici, cu o mai redusă sau mai puternică amplitudine”, arăta etnologul Lucia Apolzan, care a cercetat timp de mai mulți ani așezările din ținutul cetăților dacice.

Credințe străvechi din ținutul cetăților dacice

Platoul Vârtoapelor se întinde în vecinătatea Sarmizegetusei Regia, este împânzit de vestigii antice, iar în cătunele din vecinătate localnicii au păstrat și ei credințe vechi, moștenite, spun ei, din vremea dacilor.

Primăvara, spun oamenii din ținutul cetăților dacice, aici își fac simțită prezența zânele care protejează așezările din munţi şi le împodobesc cu flori.

Oamenii le numesc „Alea Frumoase“ şi spun că ființele supranaturale pot fi auzite noaptea cântând sau vibrând în preajma stâncilor, a gurilor de plai şi în poienile înconjurate de arbori bătrâni.

„Miturile străvechi îşi au şi aici, pe dealurile din jurul cetăţilor dacice, o străveche vatră. Zeităţile feminine şi-au schimbat numele şi uneori atribuţiile, dar semnificaţia lor a rămas. Vechea Bendis a tracilor trăia şi în Artemis a grecilor, iar mai târziu Diana romanilor a devenit în limba română Sânziana, pe care poporul român a sărbătorit-o prin pluralul numelui, Sânzienele, poate însumând mai multe zeităţi între care atât de firesc şi-au putut găsi locul şi Alea Frumoase“, scria etnologul Lucia Apolzan, în lucrarea „Aspecte ale culturii spirituale“, în 1981.

În sudul județului Hunedoara, localnicii așezărilor din munții Șureanu, Retezat și Parâng care înconjoară Valea Jiului au fost numiți „momârlani” și au fost asemuiți, de asemenea, dacilor.

„Cine a văzut Columna lui Traian din Roma va avea puţine dubii că aceşti valahi, la fel ca şi cei din Moldo-Valahia, sunt descendenţii poporului lui Decebal. Ca şi o caracteristică, înfăţişarea şi îmbrăcămintea prizonierilor daci de pe columnă se păstrează şi astăzi”, informa „The Times”, în 1867, într-un articol dedicat românilor.

Ținutul fierului, lângă Ulpia Traiana Sarmizegetusa

Ulpia Traiana Sarmizegetusa, oraşul întemeiat de împăratul Traian în jurul anului 106, se află în apropiere de Hațeg, la poalele Retezatului și a Munților Poiana Ruscă, în apropiere de Porțile de Fier ale Transilvaniei.

Ulpia Traiana Sarmizegetusa număra la început câteva mii de locuitori, care se bucurau de privilegiile scutirii de taxe şi de drepturi de proprietate asupra terenurilor fertile din împrejurimi. A fost extins cu timpul pe o suprafață vastă care cuprindea și teritoriul actual al satelor din împrejurimile localității Sarmizegetusa, iar populația a crescut până la 20.000 – 25.000 de locuitori, potrivit unor istorici.

Pe coamele munților Poiana Ruscă, nu departe de noua capitală, au continuat să trăiască populații băștinașe ale Daciei, ocupate cu creșterea animalelor și cu exploatarea resurselor naturale: zăcămintele de fier și de marmură.

În Munții Poiana Ruscă s-au păstrat rămășițele celor mai vechi mine de fier din România. Datează din secolul al doilea, când ținutul „rustic” – toponimul care dă numele masivului - aflat în afara centrului urban Sarmizegetusa a devenit unul dintre districtele miniere importante ale Daciei Romane.

Aici au fost descoperite cariere minere antice, necropole dacice ale minerilor, rămăşiţe ale unor cuptoare de reducţie a fierului şi ale unor galerii antice, dar şi o inscripţie faimoasă, care arăta importanţa aşezărilor miniere: „Natus Ibi Ubi Ferum Nascitum”, tradusă în „Născut acolo unde se naşte fierul”.

Ținutul Pădurenilor din Munții Poiana Ruscă

În munții Poiana Ruscă, aflați la nord de Ulpia Traiana Sarmizegetusa, s-a dezvoltat una dintre cele mai pitorești comunități din România: pădurenii Hunedoarei.

„Din vârful Poiana Ruscăi (1.359 metri), coboară radial cele cinci culmi ale Pădurenilor, despărţite de văi adânci, înspre valea Mureşului, a Cernei şi a Streiului.

Aceste cinci culmi, cu suprafeţele lor netede, ce sunt resturile unei platforme de eroziune, formează miezul regiunii Pădurenilor, înconjurată de centura de păduri, dându-i caracterul de regiune înaltă, izolată de toate părţile şi prin meterezele pantelor piezişe. Numai ţinând seama de aceste date geofizice vom înţelege cum s-a putut păstra o cultură populară arhaică, extrem de originală şi diferenţiată de cea a regiunilor înconjurătoare”, informa etnologul Romulus Vuia, în volumul „Portul popular al pădurenilor din regiunea Hunedoarei” (1962).

Portul pădurenilor și al vecinilor lor din țara Hațegului era asemănător cu al dacilor, arăta autorul. Gluga era unul dintre obiectele vestimentare care îi apropiau.

„Ca toate piesele ce sunt legate de o anumită utilitate şi gluga – ca şi cojocul, şuba înfundată, brâul împletit cu beţe, opincile – poate avea o vechime considerabilă. Cu toată prudenţa şi rezerva faţă de comparaţiile îndrăzneţe, mai ales într-un răstimp atât de mare, totuşi nu putem să nu constatăm marea asemănare între îmbrăcămintea dacilor de pe Columna lui Traian şi portul actual al glugii din Ţara Haţegului”, arăta Romulus Vuia. 

Moții, urmașii dacilor din ținutul aurului

La fel ca fierul, și aurul din Transilvania a reprezentat o sursă de atracție pentru daci și romani. Marile zăcăminte de aur din Munții Apuseni, aflate în nordul județului Hunedoara și în Alba, au fost exploatate încă din antichitate, iar zonele din împrejurimile lor au fost intens populate. 

Localnicii regiunii numite Țara Moților culegeau aurul din râuri, iar mai târziu, în vremea romanilor, ar fi început exploatările subterane ale zăcămintelor de metale prețioase. Tot atunci au fost înființate aici primele centre miniere importante de pe actualul teritoriu al României.

Rămășițele celor mai vechi mine și așezări miniere pot fi observate și astăzi, în vecinătatea Bradului și la Roșia Montană. Sunt, mai ales, vestigii romane, însă unii cercetători susțin că acestea au o istorie mai îndepărtată.

„Moţii sau țopii sunt urmaşii direcţi ai dacilor şi ai coloniilor romane, aduse de împăratul Traian în urma ocupării Daciei în anul 105 după Christos, în scopul de a o coloniza şi de a putea munci şi exploata cu braţele lor minele de aur din fosta ţară a lui Decebal”, informa publicistul Ion Rusu Abrudeanu, în volumul „Moţii, calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit” (1938).

Alți autori au susţinut că moţii sunt descendenţi ai unor triburi celtice, care au populat în Antichitate zonele înalte ale Apusenilor.

De-a lungul timpului, oamenii din „ţinutul aurului” au respins influenţele unor populaţii străine, preferând să îşi păstreze tradiţiile arhaice şi modul de viaţă simplu, adăuga istoricul Ion Rusu Abrudeanu. Una dintre tradițiile locale ale moților a fost „târgul de fete de pe muntele Găina”, o sărbătoare menită să creeze legături dintre comunitățile din munți.