De ce eşti baistruc? Cuvinte ciudate ale dobrogenilor pe care niciun alt român nu le pricepe  - ce înseamnă „buhalcă”, „ciortan”sau „ghionder”

Dobrogenii au luat ce e mai frumos din limba turcilor, pecenegilor, bulgarilor şi cumanilor, popoarele care au năvălit pe aceste meleaguri, şi şi-au făcut propriul grai.

După romani, pe aceste meleaguri au venit greci, sarmaţi, macedoneni, turci, greci, evrei, germani. Toţi cei care au ajuns pe tărâmul scăldat de soare dintre Dunăre şi mare s-au îndrăgostit de el şi nu au mai plecat. Au adus cu ei tradiţii pe care le-am asimilat.

Ne-am îmbrăcat în ilic şi şalvari, iar atunci când a fost sărbătoare în casa noastră am pus pe masă, pe lângă cozonac, minunăţiile dulci şi aromate ale turcilor: baclava şi sarailie. Ciorba şi varza le-am condimentat cu ciuşca bulgarilor. Ne-am dus oile să pască pe ceair, iar în lotcă am trăit prima dragoste.

Există în limba română termeni plini de savoare, transmişi din generaţie în generaţie de undeva, din negura vremurilor, în timp ce alţii sunt poposiţi pe meleagurile carpato-danubiano-pontice graţie  vâltorilor sinuoase ale istoriei neamului. „Fiind asemenea unor surori, provinciile româneşti au evoluat împreună şi separat, după cum s-au ondulat timpurile şi întâmplãrile spaţiului mioritic, ne explică profesoara de Limba şi literatura Română Doina Mitrica de la Colegiul Naţional de Arte „Regina Maria“ din Constanţa.

Astfel, aprecierea conform căreia există un specific naţional, dar şi unul local este cât se poate de veridică.
În Dobrogea, spre exemplu, lexicul specific oferă o imagine vie a secolelor trecute, dar şi a ocupaţiilor dominante. Specialiştii consemneazã mai multe valuri de termeni asimilaţi de către locuitorii învecinaţi mãrii.
Astfel, există un strat de împrumuturi turceşti atribuite vechilor populaţii de origine turco-tătară stabilite în această zonă, în special pecenegii şi cumanii.

Pe de altã parte, influenţa  turcească  propriu-zisă debuteazã în Peninsula Balcanică în secolul al XIV-lea şi avea să dureze până în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Desigur, există şi regionalisme dobrogene având alte surse, cum ar fi limbile slave sau neogreaca.

Câţiva termeni din aceste sfere lingvistice ar fi:

ATAMAN (din rusă, ucraineană) – şeful pescarilor

BAIRAM (din turcă) – sãrbãtoare, petrecere

BAISTRUC (din rusă) – neastâmpãrat

BALABAN (din turcă) – specie de şoim mic; chefal

BEIZADEA (din turcă) – fiu de domn, principe

BACLAVA (din turcă) – prăjitură preparată din foi de plăcintă, nuci sau migdale şi miere ori sirop de zahăr

BUGEAC (din turcă.) – câmpie, stepă

BUHALCÃ – unealtă folositã la speriatul peştilor

CATAROI (din neogreacă) – rãceală, gripă, gută; deviaţie de sens: bolovan

CEAMUR (din turcă) – amestec de argilă şi paie, folosit la tencuitul caselor vechi

CHERHANA (din turcă) – depozit pentru peştele proaspăt

CIUŞCĂ (din bulgară) – ardei iute

CHIOI (din turcă) – sat

CHIPCEL (CHEPCEL) (etimologie necunoscută) – plasă de pescuit în formã de lingură

CIORTAN (din turcă) – crap sub 1 kg

CIUTAN (etimologie necunoscută) – puşti, copil (posibil “ciut” – animal tânăr, căruia nu i-au crescut coarnele)

CODOLÃ (etimologie necunoscută) – frânghie utilizată la confecţionarea uneltelor pescăreşti

CRIVAC (etimologie necunoscută) – nervure, coasta unei bărci

CEAIR (din turcă) – vale, păşune

GHIONDER (din turcă) – prăjină care atinge fundul apei şi serveşte la împinsul unei bãrci

LOTCÃ (din turcă) – barcă mare, de 16 – 23 de crivace

MINCIOC (din rusă, slavă) – unealtă sub forma unei plase mai mici cu coadă pentru scoaterea peştelui din apã

NALBANT (din turcă) – fierar, potcovar

SARAILIE (din turcă) – prăjitură din foi rulate de plăcintă, cu umplutură de nuci, de alune, de migdale, îmbibată cu sirop de zahăr sau cu miere. Seralie – ceea ce ţine de palatal sultanului

TALIAN (din rusă, neogreacă) – plasă de pescuit
    
Sufixele de origine turcească (spre a aborda doar acest aspect) s-au dovedit ele însele productive, ne explică cadrul didactic. Astfel:

Sufixele -giu, -ciu < tc. ği, či: formează substantive sau adjective, indicând meseria, îndeletnicirea, deprinderea, ocupatia (abagiu, boiangiu, cafegiu, cherestegiu, ciubucciu, conacciu, dughengiu, giuvaergiu, harabagiu, herghelegiu, iaurgiu, papugiu, pastramagiu, simigiu, tinichigiu, tutungiu, zarzavagiu etc.) sau o trăsătură negativă a personalitătii, un nărav (haramgiu, mascaragiu, tertipgiu, zorbagiu etc.). Exemplele apar la Ṣăineanu, 1900, pp. LII-LIII.  

Sufixul -íu < tc. -i formează adjective, indicând nuante: conabiu, fistichiu, havaiu, limoniu, naramgiu;
Sufixul -lâc, -lic < tc. –lyk, productiv, formează  mai ales nume abstracte exprimând: o stare generală (hagialâc, surghiunlâc), o calitate (caraghiozlâc, hainlâc, mucalitlâc, siretlic), o ocupaţie şi folosul/rezultatul acesteia (hamalâc, samsarlâc).

Vă mai recomandăm:

Anatole Magrin, primul care a surprins Constanţa în imagini. Istoria fascinantă a celui care a fost fotograful regelui Carol I

Dobrogea, cel mai frumos pământ al României - botezată după un slav

FOTO VIDEO Înapoi spre rădăcinile neamului românesc, la pas pe tărâmul apostolului Andrei

VIDEO Dobrogea, peisaj de secol XIX. Căutarea sclavului Carfin din „Aferim!“, pe ecranul Festivalului de la Berlin

FOTO VIDEO Vacanţă în România. În Dobrogea, ca-n Jurassic Parc. Aventură prin nordul judeţului dintre Dunăre şi Marea Neagră

Cel mai frumos sat din Dobrogea. 2 Mai, locul unde răsare marea

Povestea unui ziarist de modă veche. Jurnalistul de la „Adevărul“ care a dat numele bibliotecii, a unei străzi şi a unei şcoli din Constanţa

Fascinanta istorie a turcilor şi tătarilor din România: de la stăpânii Dobrogei otomane la supuşii unei ţări ortodoxe