Cum a trăit George Topârceanu ruşinea înfrângerii de la Turtucaia. Episodul în care un artilerist a împroşcat cu sânge zahărul primit pe front
0În bătălia de la Turtucaia, unde armata română a suferit cea mai grea înfrângere în timpul Primului Război Mondial, a fost luat prizonier şi George Topârceanu. După ce a fost eliberat a scris „Amintiri din luptele de la Turtucaia. Pirin Planina”.
George Topârceanu a stat un an şi jumătate prizonier la bulgari, iar mărturiile sale despre episodul Turtucaia sunt cutremurătoare. Un episod din timpul luării sale ca prizonier dezvăluie cum îi schimbă războiul pe oameni.
Iată câteva fragmente din cartea sa: “Mă vei întreba, poate, care a fost pricina înfrângerii noastre de la Turtucaia? Deşi sunt un profan în ale milităriei, totuşi, în credinţa că mărturiile viitoare nu-mi vor aduce dezminţire, îţi răspund hotărât: Atât numărul şi calitatea trupelor aflătoare acolo la începutul luptei – în mare parte miliţieni, dispensaţi revizuiţi etc., regimente recrutate din Dobrogea sau Cadrilater, pline de turci şi de bulgari – cât şi faptul că întăriturile nu erau încă terminate, probează că noi nu ne-am aşteptat la un atac repede şi violent al bulgarilor în acest punct. În al doilea rând, trebuie să punem lipsa de… pregătire sufletească a ţăranilor, neobişnuinţa trupelor şi a ofiţerilor cu focul – mai ales cu artileria modernă a inamicului.
Mi-aş îngădui încă o reflecţie timidă. În după-amiaza zilei de 23 august, în ajunul căderii, era vădit şi pentru ochii unui profan că garnizoana nu mai poate ţine piept şi că oraşul va trebui să cază. Cu sacrificarea unei ariergărzi îndestulătoare, care să acopere trecerea în noaptea de 23 spre 24 august, s-ar fi putut salva, dacă nu restul trupelor, cel puţin tunurile rămase, caii, materialul şi o mare parte din proviziile care au căzut în mâna duşmanului. Nimic însă nu se poate afirma cu siguranţă deplină. Ce a fost s-a dus. Înfrângerea de la Turtucaia, oricât de dureroasă, nu poate avea nici o semnificaţie în privinţa însuşirilor neamului nostru, care şi-a făcut proba de-a lungul veacurilor.”
Zahăr cu sânge
“Câţiva soldaţi au desfundat o lădiţă cu zahăr cubic şi-au golit-o la picioarele lor, pe nisip. Până să facă împărţeală, un artilerist, cu mâna ruptă de la cot, nebun, vine între ei cântând în gura mare bisericeşte. Şi cădelniţând din ciotul de braţ care-i mai atârna la umăr, stropeşte grămadă albă de zahăr cu şiroaie lungi de sânge proaspăt – Luaţi, mâncaţi, acesta este sângele meu care pentru voi se vaaarsă… Apoi se prăbuşeşte, galben, lângă zahărul părăsit de ceilalţi cu scârbă, şi ochii încep să i se împăienjenească”.
„Un sergent necunoscut, care-şi aşezase mitraliera într-un copac, la colţul unei păduri, a oprit singur în loc înaintarea bulgarilor multă vreme. Şi nu s-a lăsat până când artileria duşmană, căutându-l copac cu copac, nu l-a doborât cu mitralieră cu tot. Trebuie să pomenesc şi de nefericitul căpitan de artilerie Fieraru, care, după ce luptase până la deznădejde, s-a sinucis lângă bateria distrusă… , şi de căpitanul Şendrea, care, rămas singur cu bateria în faţa năvălitorilor, a ţinut multă vreme duşmanii în loc, până ce a căzut rănit. Pentru bravura lui soldaţii îl pomeneau cu dragoste, de câte ori îşi povesteau amintirile în captivitate.
Încă un fapt: Dintr-o baterie distrusă mai rămăsese un singur tun, c-un tunar. Bulgarii erau aproape, dar el trăgea necontenit. Infanteria noastră fusese risipită. Duşmanii, ocolind o movilă, se iviră dintr-o parte, la câţiva paşi, şi năvăliră asupra lui. Cuprins din toate părţile, el descărcă un foc de revolver în grămadă şi, cu o mână liberă, tot mai avu vreme să sloboadă ultimul şrapnel din ţeava tunului.”
„Ce gâlgâie?“. „Sângele“
“Şrapnelele trosneau întruna, dar gloanţele lor mari, care cădeau pieziş, rareori ajungeau până în flancul stâng, unde eram eu. Totuşi, la fiecare bubuitură mai apropiată, instinctiv, ne vâram capul între umeri, parcă ne-am fi apărat de pietre. Multe obuze se spărgeau departe, la spatele nostru. Era un foc de „baraj”, care, din pricina lungimii frontului nostru, nu putea să ne taie retragerea. Când întorsei capul, văzui că vecinul din dreapta a rămas în urmă.
—Ce, nu mai vii? îl întrebai. Iar el, cu faţa-n soare, se strâmba urât, parcă i-ar fi fost scârbă tare de ceva. —Gâlgâie, domnule! îmi zise. —Ce gâlgâie? —Sângele… M-a lovit… Trage-mă undeva la adăpost, că pe urmă mă târăsc eu cum oi putea.
Turtucaia, în 1916 Sursa foto wikipedia.org
M-aplec şi-l ridic de-o subţioară. Era lovit deasupra genunchiului… Dar de-abia facem câţiva paşi, şi-ls imt că-şi pune capu-n piept, c-un sughiţ scurt, şi se lasă greu: îl lovise al doilea glonţ, în ceafă… L-am lăsat jos, m-am întors. «Fiiit, pe la urechea asta”, îmi veni iar în minte, ca o obsesie. Vedeam plopii de lângă poartă, în amurg, şi pe badea Mihai cu luleaua…
Am ajuns lângă dâmbul de pământ din faţă. În iarba lui arsă de soare, gloanţele foşneau scurt, ca nişte şopârle. Împuşcăturile bulgarilor, mai dese decât ale noastre, se auzeau limpede şi prelung – un şir de răpăituri neregulate…”
Se estimează că în urma confruntării de la Turtucaia dintre armata română, pe de o parte, şi cea bulgară şi germană, de cealaltă parte, 3.500 de militari au reuşit să se salveze, refugiindu-se la Olteniţa sau Silistra; 7.000 morţi şi răniţi au fost îngropaţi în cele două imense gropi comune din Cimitirul de Onoare Şumentsi (Daidâr) / Bulgaria şi 28.500 au fost luaţi prizonieri.
Inscripţiile de la Turtucaia Sursa foto Cultul Eroilor Constanţa
Pe aceeaşi temă: