Blestemul aromân care a devenit imn: „Părinteasca dimândare“. Legământul pe care-l face neamul din sudul Balcanilor
0Populara poezie „Părinteasca dimândare“ este considerată imnul aromânilor, care se juruiesc din generaţie-n generaţie să ţină cu orice preţ la limba strămoşească şi la tradiţiile care i-au ajutat să-şi păstreze identitatea.
Cel care a compus versurile de la „Părinteasca dimândare“ („Mustrarea/Blestemarea părintească“) este Constantin Belimace, un aromân născut în Macedonia, în anul 1848, în satul Mulovişte.
Înfocat luptător pentru drepturile aromânilor din Balcani, Constantin Belimace vine în 1873 la Bucureşti, pentru a studia să devină dascăl pentru copiii de aromâni din Balcani. Cu alţi trei literaţi aromâni (Andrei Bagav, Ştefan Mihăileanu, C. Cairetti), scoate o revistă intitulată Macedonia. Îşi deschide un birt pe strada Şelari, frecventat de aromâni. Aşa ajunge să se împrietenească îndeaproape cu cărturarii care-l ajută să-şi publice versurile în reviste.
Poezia „Părinteasca dimândare“ a fost scrisă într-un moment de cumpănă pentru soarta aromânilor din Macedonia natală. Vizitat de mama sa la Bucureşti, Belimace află veşti proaste despre cei de acasă, care trăiau vremuri de restrişte. Aşa aşterne rândurile care aveau să exprime cel mai bine tradiţionalismul aromân: „Blestem mare să aibă în casă / Care de limba lui se lasă“.
„Din timiditate i-l prezintă lui Andrei Bagav ca versuri folclorice: «Dacă-i adevărat că-i din popor, apoi ai dezgropat o comoară; dacă-i făcută de tine, aceasta-ţi face osul neuitat, frate Costache». Criticul literar Hristu Cândroveanu compară poemul cu imnul naţional francez „Marseillaise“, consemnează realizatorii site-ului aromânul.ro.
Mânat de îndemnul de a fi aproape de neamul său, Constantin Belimace pleacă înapoi în Macedonia şi lucrează ca intendent al liceului românesc din Bitola - Macedonia. În 1916, odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, este luat de bulgari şi dus prizonier în Bulgaria, alături de alţi militanţi aromâni din Macedonia. Supravieţuieşte şi se întoarce la Bitola, unde va rămâne până la finele vieţii, în 1928.
Poemul său este lăsat moştenire neamului aromân, oriunde s-ar afla. O interpretare magistrală i-a dat neuitatul actor Toma Caragiu, el însuşi aromân.
Constantin Belimace Sursa foto Facebook Societatea de cultură macedo-română
Părinteasca dimândare
„Părintească blestemare
Porunceşte cu foc mare
Fraţi de-o mumă şi de-un tată
Noi, Aromâni din vremea toată
De sub lespezi de morminte
Strigă ai noştri buni părinţi
«Blastem mare să aibă în casă
Care de limba lui se lasă.
Care îşi lasă limba lui
Arză-l-ar para focului
Chinui-s-ar de viu pe locu
Frige-i-s-ar limba în focu
El în vatră părintească
De copii să nu se fericească
De familie cununi să nu sărute
Prunc în leagăn să nu înfaşe
Care fuge de a lui mumă
Şi de parintescul nume
Fugi-i-ar dorul Domnului
Şi dulceaţa somnului!»“
„Părinteasca Dimândare
N-aspirgiură cu foc mare
Fraţ di mumă şi di-un tată,
Noi, Armani di eta toată.
Di sum plocile di murmintsa
Strigă-a nostri buni părinţî
«Blastem mari s-aibă-n casă
Cari di limba-a lui s-alasă.
Cari-şi lasă limba-a lui
S-lu-arda pira-a focului,
Şi s-dirina viu pri loc,
Să-li si frigă limba-n foc
El an vatra-li părintească
Fumealia s-nu-şi harisească;
Di fumeli curuni s-nu başe
Nicu an leagăn sî nu-nfaşe.
Cari fudze di-a lui mumă
Şi di părinteasca-li numă,
Fugă-li doară-a Domnului
Si dulţeamea-a somnului!»“
Pe aceeaşi temă:
Primul film documentar despre aromâni, semnat de Toma Enache, prezentat la cinema
Cum se prepară celebrele „Oauă Ţărgăsiti“, micul dejun preferat de aromânii de la Dunărea de Jos