Mărturii cumplite din locul ororilor: La Jilava, celula noastră era un ou clocit, foc fără flacără, otrăvitor
0Un loc al ororilor, închisoarea Jilava însemna teroare, violenţă, umilinţă şi foame. Din cauza condiţiilor dure sau pentru că au fost executaţi, unii nu au mai ieşit de acolo în viaţă. Un chin cumplit era şi supraaglomerarea, lipsa oricărei intimităţi.
Pe site-ul memorialsighet.ro apar câteva mărturii cutremurătoare despre condiţiile pe care erau obligaţi să le suporte deţinuţii. Datând din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, Jilava a fost utilizată ca loc de detenţie politică încă din vremea regelui Carol al II-lea, dar numai ca închisoare de tranzit, condiţiile de trai fiind practic de nesuportat. Regimul comunist a făcut din ea o închisoare de executare a pedepsei, numeroşi detinuţi petrecând mai multi ani, destinaţi unei morţi lente şi sigure.
Fragmente din lucrarea Tortura pe înţelesul tuturor, de Florin Constantin Pavlovici, apărută la Fundaţia Academia Civică, 2011, arată chinurile la care erau supuşi deţinuţii:
Dacă există o ierarhie a răului, răul cel mai greu de suportat la Jilava mi s-a părut a fi absenţa oricărei intimităţi. Imposibilitatea de a rămâne o clipă singur era înnebunitoare. Agresiunea mulţimii asupra individului, fizică, dar mai ales psihologică, ucidea ideea de viaţă particulară.
De la igiena personală până la rugăciune, totul devenise public. Nu numai vorbele se rosteau în auzul tuturor, dar şi gândurile semănau între ele. Oamenii îşi povesteau visele şi constatau cu surprindere că aveau aceleaşi vise. Trăiam ca liliecii de peşteră, grămadă, fără a avea însă justificarea liliecilor. Noi nu trebuia să ne prezervăm căldura, dimpotrivă, ar fi trebuit să scăpăm de ea, deoarece în zilele acelea de vară, acolo, sub pământ, celula noastră era un ou clocit, un cuptor încins, foc fără flacără, sufocant, otrăvitor.
Tânjeam după o clipă de linişte, dar aveam parte numai de vacarm. Existenţa în turmă se potrivea cu teroarea exercitată de caralii, iar teroarea cu înfometarea. Trăiam într-o alarmă continuă, înfricoşaţi, fără ca frica să ne îmblânzească: eram irascibili până la intoleranţă.
Groapa cu mirosuri pestilenţiale
Alte detalii şocante apar în lucrarea menţionată pe site-ul memorialsighet.ro: Am părăsit Jilava la sfârşitul lui august 1959, fără păreri de rău. Îmi ziceam că oriunde voi ajunge va fi mai bine decât în groapa aceea cu mirosuri pestilenţiale, la discreţia unor gardieni criminali, beţi de rachiu, îmbătaţi de gustul puterii şi al sângelui.
În urma unui control medical făcut de un felcer obraznic – halat alb peste uniformă militară – ni s-a înapoiat îmbrăcămintea de la arestare şi, cu ajutorul pumnilor aceloraşi gardieni, am fost băgaţi în câteva dube, atât de înghesuit, încât simţeam că ne dăm duhul.
Lipit de mine, scăldat în sudoare, era Doru Dumitrescu, un licean frumos şi străveziu, îmbrăcat în costum bleumarin de gală. Fusese arestat la o petrecere şcolară. Se sufoca de căldură şi lipsă de aer, credea că moare şi mi-a dat adresa părinţilor săi, rugându-mă să le spun în ce condiţii triste şi-a încheiat el viaţa. I-am promis că o să le duc vestea acasă, însă adresa am uitat-o pe loc, întrucât eram sigur că voi muri înaintea lui.
Am coborât din dube în staţia de triaj a Gării de Nord. Gardienii s-au strâns împrejurul nostru, iar noi ne-am aşezat, la ordin, pe pietrişul unor linii de cale ferată dezafectate. Dincolo de cercul caraliilor se vedeau două cordoane de ostaşi, înarmaţi cu pistoale automate şi însoţiţi de câini-lupi. Erau tineri, aleşi pe sprânceană, înrolaţi în trupele de securitate şi îndoctrinaţi cu mult înainte de a se fi maturizat. Am rămas acolo până la căderea serii, când a apărut garnitura noastră de tren.
„Ni s-a dat apă abia a doua zi”
Am fost instalaţi în vagoane zăbrelite, cu ferestre oarbe, paznicii demonstrând aceeaşi pricepere, ca la urcarea în dube, de a dubla ori tripla capacitatea oricărei încăperi, doar prin împingere şi lovituri de picior. Din cauza înghesuielii, ca să ajungi la gaura din podea ce ţinea loc de closet, trebuia să ţopăi sau să calci peste trupurile celorlalţi; alegerea îţi aparţinea. Nici nu a plecat bine trenul din staţie şi au început să se audă glasurile însetaţilor. Imprudenţii care îşi mâncaseră porţia de slănină, în două cu sare – hrana rece pentru trei zile –, alcătuiau un cor asurzitor. Nu se auzea decât strigătul „Apă, apă!”, urmat de răspunsul pe care-l cunoşteam încă din arestul de pe strada Uranus: „Aşteaptă!”. Ni s-a dat apă abia a doua zi, după ce trenul a oprit pe o linie moartă. E de presupus că paznicii nu aveau voie să-şi adape vitele în timpul mersului. După o vreme ne-am pus din nou în mişcare, iar spre seară am ajuns la Galaţi.
Vă recomandăm să mai citiţi:
Valul 4 se înteţeşte constant, Guvernul înmoaie restricţiile