Povestea inedită a armelor grănicerilor din Năsăud, care l-au umilit pe Napoleon. Cum l-au înfrânt în bătălia de la Arcole
0Infanteria grănicerească era formată din ţărani liberi din Ardeal, din zona Năsăudului. Deşi proveneau din rândul ţăranilor, aceştia aveau arme considerate performante la acea vremea. Acestea însă trebuiau schimbate des pentru că se încălzeau, iar ţintirea nu se făcea aproape de ochi, pentru a se evita accidentele.
Deşi pare greu de crezut, cei care l-au oprit pe Napoleon Bonaparte în timpul bătăliei de la Arcole, desfăşurată 15 şi 17 noiembrie 1796, au fost români, mai exact grăniceri năsăudeni care luptau pentru armata austriacă. Napoleon, pe atunci comandant, a fost la un pas să fie capturat şi omorât de către români.
Regimentul II Valah de infanterie grănicerească, format din grăniceri năsăudeni, o categorie de ţărani liberi care aveau şi obligaţii militare a fost înfiinţat în anul 1762. Acesta se supunea armatei austiece, care a fost şi responsabilă de instruirea şi dotarea sa.
Elementele din dotarea grănicerilor, inclusiv arme, pot fi admirate la Muzeul Grăniceresc din Năsăud. Acestea sunt însoţite şi de poveşti inedite, care ne arată cât de avansată era tehnica militară la final de 1700 şi în anii 1800.
Potrivit muzeografului Dan Prahase, cu multe dintre arme nu se putea trage de multe ori, asta pentru că se încălzeau şi riscau să puşte în mâinile soldaţilor. Din acest motiv, armele erau lăsate să se răcească după un anumit număr de trageri.
De asemenea, acestea trebuiau ferite şi de apă pentru că nu se mai producea scânteia care împingea glonţul pe ţeavă. Nici ţintirea nu se făcea cum se face acum, aproape de ochi, ci la o oarecare depărtare.
Flama care se degaja atunci când se trăgea cu arma risca să rănească faţa soldaţilor, aşa că ţintirea era mai degrabă aproximativă şi de la o distanţă destul de mare de faţă.
Alinierea la nivelul suliţei
Subofiţerii aveau în dotare şi suliţe, care erau folosite şi pentru autoapărare, dar şi pentru alinierea soldaţilor. Suliţa era ţinută pe orizontală, iar soldaţii trebuiau să vină cu pieptul până în dreptul său.
Deşi erau un regiment de infanterie, aveau şi în jur de 80 de artilerişti, care îi sprijineau cu foc. În dotarea lor se regăseau săbii mai scurt.
„Artileriştii aveau nişte săbii mai scurte. Ei nu erau nişte spadasini, dar trebuiau să îşi amplaseze tunurile şi foloseau sabia pentru a elimina vegetaţie. Bine, dacă erau atacaţi se apărau cu aceste săbii, era vorba de o armă totuşi”, explică muzeograful Dan Prahase.
Şi săbiile cavaleriştilor erau „adaptate” în funcţie de nevoile lor. Cum instinctul era să taie gâtul inamicului de pe cal, săbiile plate riscau să rămână înţepenite între vertebre. Pentru a împiedica acest lucru, grănicerii năsăudeni au apelat la săbii puţin curbate, de provenienţă rusească.
Gâtul infanteriştilor era protejat cu ajutorul coifurilor. Acestea aveau o prelungire la ceafă, pentru a împiedica tăierea gâtului.
Regimentul purta obiectele de valoare într-un cufăr, despre care se spune că fără deţinerea cifrului, era imposibil de deschis. Acesta avea un mecanism complicat care nu permitea deschiderea sa şi nici distrugerea sa. Se spune că doar doi oameni din întreg regimental ştiau cifrul cufărului, care însoţea soldaţii în operaţiuni.