Juzii şi cnezii – primarii, judecătorii şi poliţiştii de acum câteva secole. Cum veghea un singur om asupra bunului mers al comunităţii
0În urmă cu câteva sute de ani, cel care era responsabil de bunul mers al comunităţii săteşti, din toate punctele de vedere, era judele sau cneazul. Un singur om reuşea astfel să îndeplinească îndatoririle care acum îi revin primarului, judecătorului şi poliţistului.
Cine ar fi crezut că în urmă cu câteva sute de ani, responsabilitatea bunului mers al comunităţilor din mediul rural cădea pe umerii unui singur om? Este vorba despre jude sau cneaz, acest „voievod” al satului, care îndeplinea îndatoririle primarului, ale poliţistului şi chiar şi ale judecătorului.
„Aceşti oficiali săteşti judecă pricini mai mici în forul sătesc, luptă pentru interesele obştii, urmăresc răufăcătorii şi iobagii fugari, se implică în litigii matrimoniale, organizează şi conduc munci obşteşti, iau urmele vitelor furate, zălogesc bunuri, execută pedepse, închiriază terenuri, chiar munţi ai satului, se îngrijesc de linişea, paza şi securitatea vieţii de sat, de supravegherea drumurilor, de strângerea recoltei, de pământul comun al satului”, ne explică Vasile Lechinţan în studiul „Cnezi şi juzi din sate bistriţene în litigii din secolul al XVII-lea” publicat în Revista Bistriţei.
De asemenea, printre îndatoririle pe care le aveau oficialii satelor se numărau şi cele de pază a drumurilor şi de supraveghere a străinilor şi militarilor care treceau prin localitate. Aceste „servicii” prestate de jude nu erau însă gratuite. De exemplu, cei cărora li s-au furat animalele ofereau judelui o sumă de bani pentru a-i ajuta să le recupereze şi a-i prinde pe făptaşi.
Între ajutorul comunităţii şi răzvrătire
Deşi sarcina sa principală era să aibă grijă de comunitatea din care făcea parte, nu de puţine ori judele se alia cu haiducii împotriva nobilimii din zonă, care stăpânea satele şi oraşele.
De asemenea, nu de puţine ori juzii ajungeau să profite de funcţia avută pentru a comite fapte abuzive.
„Uneori, dregătorii obştilor rurale, punând mai presus interesele obştii decât cele ale ţării, au intrat în conflict cu autoritatea superioară de stat. Mihai Apafi I îi definea aspru, într-o scrisoare din 5 noiembrie 1672, pe juzii din Bistriţa, Dumitra şi Tărpiu, care au îndrăznit să se opună obligaţiilor ce le reveneau potrivit funcţiilor”, explică Vasile Lechinţan.
Cu toate acestea, juzii şi cnezii erau respectaţi în comunităţi, fiind consideraţi cei mai credibili martori în procese. De exemplu în litigiul cu privire la stabilirea graniţei dintre Transilvania şi Maramureş din anul 1638 şi în cel cu privire la stabilirea graniţei dintre Transilvania şi Moldova din anul 1642, martorii principali au fost juzii satelor.