Dr. Franz Payer, despre exodul saşilor: „Primeam la prânz şi cină câte o porţie de zeamă fiartă de varză murată în care carnea trebuia s-o cauţi cu microscopul”

În 13 septembrie 1944 a început exodul saşilor bistriţeni. În nici două săptămâni mai bine de 30.000 de saşi au părăsit Bistriţa-Năsăud. Dr. Franz Payer, care a fost însărcinat să controleze deportaţii pe drum, îşi aminteşte condiţiile grele în care au fost transportaţi, mâncarea săracă şi bolile cu care s-au luptat.

În nici două săptămâni zeci de mii de saşi au părăsit Bistriţa-Năsăud. Cum au reuşit însă autorităţile să mobilizeze o populaţie atât de numeroasă care şi-a petrecut ultimii 800 de ani pe pământ românesc?

 Cei care au fost martori la exodul saşilor explică plecarea acestora printr-o psihoză a fricii de moarte prin masacrarea în masă de către sălbaticele trupe sovietice. Aceasta ar fi fost întreţinută de militarii întorşi de pe front, dar şi de către conducătorii naţional-socialişti locali.

„Între timp s-a apropiat mult frontul dinspre ruşi. Autorităţile au început să-şi împacheteze actele. Conducerea partidului naţional-socialist a avut la început intenţia de a pune la adăpost bătrânii, femeile şi copiii. Unul dintre primii care au părăsit oraşul a fost primarul german dr. Kuales, împreună cu familia. Deja la începutul lunii septembrie şi-a luat un „concediu de odihnă”, dar în acest concediu şi-a luat cu el toate bunurile de valoare şi cele „rechiziţionate” de la evrei.

Retragerea nu ar fi fost atât de generală, dacă conducerea politică nu ar fi zvonit o atât de mare teroare. Desigur s-a spus la început că dacă vin ruşii nu va rămâne în viaţă niciun german. Toţi vor fi masacraţi. Apoi a venit atât de des folosita vorbă a trădării, dacă rămâneai acasă. Preotul oraşului striga în slujbele de duminică împotriva conlocuitorilor trădători”, descrie situaţia Gustav Zikeli.

Primele comune care au fost „eliberate” au fost Teaca şi Viile Tecii în 12 septembrie. Ultimele au fost evacuate Lechinţa şi Dumitra în 20 septembrie. Până în 27 septembrie şi oraşele bistriţene au fost eliberate de saşi.

Saşii din mediul rural au pornit spre Austria sau Regiunea Sudetă cu căruţele, în convoaie, în timp ce cei din mediul urban, precum şi femeile, copiii şi bătrânii cu trenurile. Convoaiele de căruţe au ajuns la destinaţie după un drum de circa 10 săptămâni.

Pe drum, saşii care au fost îmbarcaţi în vagoane de marfă insalubre au fost invadaţi de păduchi şi s-au confruntat cu îmbolnăviri de tifos. Dr. Payer, unul dintre medicii care s-a îngrijit de deportaţi descrie alimentaţia săracă primită odată ajunşi la destinaţie:

„Primeam la prânz şi cină câte o porţie de zeamă fiartă de varză murată, în care carnea trebuia s-o cauţi „cu microscopul”, o felie de pâine (ceva care cu mare bunăvoinţă se putea numi aşa) şi puţin peşte sărat. Din când în când, în locul peştelui sărat ni se servea „caşă” (fiertură de arpacaş cu „urme” de ulei)”.

Pentru a marca exodul saşilor, autorităţile locale bistriţene vor monta un monument dedicat lor în centrul istoric al municipiului. Acesta va fi finanţat de Asociaţia Saşilor Bistriţeni, care a şi venit cu această idee. Monumentul urmează să fie dezvelit chiar în 13 septembrie, data în care a început deportarea saşilor.

Informaţii preluate din materialul redactat de Viorel Rus şi apărut în revista Agero

Vă mai recomandăm:

Fuga unui preot din România comunistă în cea mai mare comunitatea de saşi transilvăneni din Europa, subiect de documentar în Germania Povestea unei familii de saşi care a părăsit România comunistă în 1978 pentru o viaţă mai bună în Germania a devenit subiect de documentar. Filmul care are aproape  o oră şi înfăţişează drumul familiei din România în Germania, presărat cu detalii istorice, a fost difuzat de două televiziuni nemţeşti în 2012 şi 2013.

FOTO Ce spun obiectele folosite de saşi despre personalitatea lor. Prăjitorul de cafea sau maşină de spălat, dovezi ale comodităţii saşilor bistriţeni Una dintre localităţile emblemă ale saşilor ne aşteaptă din această vară cu o casă cu totul specială. Aceasta este printre puţinele din ţară care găzduieşte dovezi ale vieţii şi obiceiurile saşilor, scoţând în evidenţă măiestria şi ingeniozitatea acestora. Obiectele care dau viaţă „Casei Săseşti”, conturează de asemenea şi caracterul şi personalitatea celor care au locuit în ea.

Mărturii despre convieţuirea românilor cu evreii şi saşii în 1940: „Primarul punea piedici oriunde putea locuitorilor români şi evrei” Chiar dacă acum saşii vin cu plăcere în Bistriţa şi sunt primiţi cu braţele deschise de către români, animozităţile dintre membrii celor două etnii, vizibile înainte ca saşii să părăsească ţara nu pot fi contestate. Mărturie stau şi declaraţiile secretarului Bistriţei din 1940, care povesteşte  cum edilul municipiului sasul Norbert Kuales punea piedici românilor şi evreilor.