Cum explică psihologii de ce interdicţiile în educaţia copiilor au efect invers

Interdicţiile ferme şi repetate în educaţia copilului au un efect mai prost decât cel aşteptat. Specialiştii arată că, spunându-i „nu“ fără argumente, părintele sau educatorul nu face decât să-l frustreze, să-i submineze autonomia şi să creeze tensiune, ceea ce va duce la un efect invers.

Orice părinte a fost cel puţin o dată în situaţia în care trebuie să-i refuze ceva copilului. Un NU spus categoric poate avea efect pe moment, respectiv copilul poate să înceteze să mai ceră, însă pe termen lung, efectul este unul cât se poate de prost. Psihologii explică acest lucru prin faptul că micuţului i se transmite un mesaj subliminal păgubos.

”Când îi spui copilului de exemplu să tacă, tocmai i-ai subminat autonomia, i-ai închis nevoia de exprimare, de comunicare, de expunere a unei păreri. Mesajul subliminal pe care îl transmiţi atunci este: tu nu reprezinţi nimic, nu eşti bun, nu ai de ce să te exprimi, nu poţi avea ai o părere”, explică Dana Crişan, psiholog clinician.

Ea arată că metoda folosită trebuie să fie una asertivă, suportivă. ”Îi poţi explica motivul pentru care trebuie să se oprească, de exemplu îi poţi cere să-şi exprime părerea după ce termină de vorbit adultul. Atunci când îi spui să tacă fără un argument îi îngrădeşti nevoia de exprimare, îl cenzurezi”, mai spune psihologul.

Dana Crişan mai arată că, atunci când i se spune că nu are voie să facă ceva, trebuie să i se explice de ce, altfel, existând riscul de a dezvolta un comportament nepotrivit. ”Interdicţiile îl fac să dezvolte angoase, tensiuni şi, oricum, el va găsi un loc unde să şi le manifeste, în alt mediu, în alt context, departe de cel care impune aceste limite. Situaţie în care există riscul să ajungă într-un mediu nesănătos. E vorba de mecanismul compensator, pentru a-şi satisface nevoia de explorare”, mai arată ea, explicând că aceata este prima nevoie a copilului.

”Mai întâi, când e foarte mic, duce la gură totul. Este felul în care el descoperă, explorează. Apoi, când părintele impune limite şi restriciţii, el se reprimă şi asta conduce la un comportament opus. Va face intenţionat, pe furiş eventual, exact ceea ce i se interzice. Interdicţia îi subminează autonomia şi încrederea în el”. La fel, mai spune psihologul, nu poţ să-l obligi pe copil să facă un lucru, fără să-l faci să înţeleagă de ce e necesar să facă acel ceva:

”Nu poţi, spre exemplu, să-l obligi să salute pe cineva care este cunoscut doar părintelui. Copilul gândeşte că el nu cunoaşte acea pesoană şi prin urmare şi nu va saluta. Dar dacă i se va explica de ce e bine să salute o persoană pe care părintele o cunoaşte, rezultatul va fi altul. Nu se va simţi obligat să facă un lucru la care nu-i vede logica”.

Toate acestea, mai arată ea, se explică adaptat vârstei şi nivelului lui de înţelegere, dar şi în funcţie de personalitatea copilului: ”La un copil agitat şi hiperactiv nu poţi să-i spui să stea cuminte pe scaun. E mai productiv să-i canalizezi energia spre alte activităţi: sport, plimbări cu bicicleta etc. Dar, în funcţie de context, i se explică în mod asertiv care sunt normele. Spre exemplu la cinema îi spui că nu e frumos să se fâţâie pe scaun, să facă zgomot etc, adică unele norme sociale, dar fără a-i submina autonomia”.

Efectul neaşteptat al propoziţiilor afrmative

Ca variantă cu şanse de obţinere a unor rezultate mult mai bune în educaţia copilului, psihologul recomandă folosirea unor propoziţii afirmative, fără interdicţii şi explicaţia şi argumentarea oricăror limite sau cerinţe.

”Exprimarea unei propoziţii afrmative precum: nu-i mai bine să ...? este o foarte bună metodă de a evita interdicţia. Comunicarea asertivă trebuie să înlocuiască interdicţia, iar enunţurile să fie afirmative: te rog să faci..., sau: ai putea să..., etc. Dacă cere, de exemplu, să se joace pe calculator, e mai simplu să îi permiţi o anumită perioadă de timp, să zicem două reprize sau jumătate de oră, sau un meci etc, cu condiţia ca după asta să facă lecţii sau să mănânce etc. El va percepe că i s-a acordat încredere, iar totodată, părintele îi arată o limită. El înţelege atunci până unde e autonomia lui şi unde intervin factorul autoritate, normă sau regulă”, mai explică psihologul.

Potrivit acesteia, micuţii ”testează limitele” permanent, aât ale părinţilor cât şi ale educatorilor, începând de la 2-3 ani, când încep să meargă la grădiniţă sau încep să câştige autonomie (învăţând să facă tot mai multe lucruri singuri).

Mai puteţi citi:
 

Reţete vegetariene: ce alimente mănâncă cei care s-au săturat de carne