Revoltele de pe moşiile Episcopiei catolice a Transilvaniei, cel mai mare moşier al provinciei în Evul Mediu
0Ţărănii aserviţi formau marea majoritate a populaţiei de pe moşiile Episcopiei Catolice a Transilvaniei, cu reşedinta la Alba Iulia. Prin sudoarea lor era susţinut un aparat feudal numeros, apărat de soldaţi plătiţi şi de zidurile groase ale cetăţii.
Odată cu formarea domeniilor feudale s-au adâncit şi contradicţiile dintre clasele sociale aflate pe poziţii antagoniste: nobilimea şi ţărănimea aservită. Cei liberi îşi reduc mereu rândurile căzând în dependenţă, datorită pierderii pământurilor de arătură şi divizarea loturilor de pământ. În general, şi-a putut păstra drepturile în zona Munţilor Apuseni, unde nu exista pământ de arătură şi obligaţii rezultate din munca acestuia. Minerii, spre exemplu, plateau urbura(n.a.în sec. XV reprezenta a opta parte din aur şi a zecea parte din argint) în metale preţioase.
Ţărănimea aservită forma marea majoritate a populaţiei de pe moşiile Episcopiei Transilvaniei cu sediul de la Alba Iulia.
„Prezenţa iobagilor este atestată documentar peste tot pe moşiile episcopiei si capitlului (n.a. notariatul) şi prin sudoarea lor susţineau un aparat feudal numeros apărat de soldaţi plătiţi şi de ziduri groase de Cetate. Sunt menţionate numeroase slugi lipsite de drepturi: prizonieri de război, ţigani care spălau aur din nisipul râurtilor Ampoişi Arieş pentru nevoile Episcopiei“, Gheorghe Anghel, istoric, în lucrarea colectivă „Alba Iulia 2000“.
Potrivit sursei citate, toate aceste categorii de ţărani şi orăşeni dependenţi erau obligaţi să plătească numeroase dări. Pentru Biserica plateau, spre exemplu, dijma, cunoscuta si sub numele de zeciuială. Se dijmuiau pământurile, turmele, minele, ocnele, vămile.
„Dijma nu ajungea toată la Episcopie, ci o pătrime era lăsată preoţilor locali. Pe lângă câştigul direct, care asigura întreţinerea şi prosperitatea instituţiei bisericeşti, dijma a fost mereu un stimulent al economiei de schimb, căci pentru a acoperi taxaţia, se presupunea necesitatea vinderii produselor natural“, scrie Adrian Andrei Rusu, istoric medievist, în „Alba Iulia. De la centru de eparhie, la capitala Principatului Transilvaniei“
Obligaţiile faţă de stăpânul feudal s-au înmulţit odată cu dezvoltarea oraşelor şi apariţia posibilităţii de valorificare în bani a produselor agricole ale iobagilor.
„În calitate de stăpână de pământuri, episcopia singura ori împreună cu capitlul ei, a detinut primul loc in provincie (n.a. Transilvania). Doar moşiile regale se puteau compara cu acea avere. Nici un nobil laic nativ ori venetic nu a reuşit vreodată să o întreacă. Moşiile aduceau venituri directe, dintre cele care nu sunt niciodată socotite «interesante», dar fără de care celelalte fapte ori lucruri, cu mai mare priză la sensibilitatea istorică, nu se puteau înfăptui“, Adrian Andrei Rusu, istoric medievist
Ca sa scape de obligaţiile tot mai numeroase faţă de stăpân, iobagii de pe moşiile Episcopiei şi Capitlului (notariatul) fug la oraşe sau chiar trec granita în Ţara Românesca şi Moldova. Alţii se transformă în haiduci care atacă conacele şi funcţionarii Episcopiei. În lucrarea „Alba Iulia 2000“ este prezentat un document regal din 1515 în care se relatează că în Cetatea de la Piatra Craivii (n.a. fostă cetate a dacilor) se ascunde un grup de asemenea haiduci. Locul este numit „peşteră a hoţilor şi fugarilor“ care atacă moşiile din jurul Albei.
Atitudinea Epicopului de la Alba Iulia vs. Răscoala de la Bobâlna
Documentele amintesc de numeroase răscoale populare împotriva Episcopiei şi Capitlului: 1277- saşii au distrus Cetatea şi Catedrala Romano-Catolică; 1296-locuitorii din Altdorf îi omoară pe slujbaşii Episcopului, iar acesta îi afuriseşte; 1326-obştea românilor din satul Fileşti (n.a. Feneş, pe valea Ampoiului) cuceresc Cetatea de la Tăuţi şi ucid mai mulţi nobili vinovaţi de abuzuri faţă de săteni; 1424 şi 1428-mişcări de nesupunere ale minerilor din Abrud şin Zlatna faţă de stăpânul lor, Capitlul din Alba Iulia.
O cauză imediată a Răscoalei de la Bobâlna, din 1437, a fost hotărârea Episcopului romanao-catolic de Alba, Gheorghe Lepeş, de a nu primi decima cuvenită Bisericii decât în monedă nouă, cu valoare mai mare. Efectul? Marea răscoală cuprinde şi o parte din domeniul Cluj-Mănăştur. Între conducătorii Răscoalei sunt amintiţi iobagi de pe moşiile Episcopiei, ca Ioan Românul din Floreşti. În cele două înţelegeri dintre nobili şi răsculaţi, încheiate prin Conventul de la Cluj Mănăştur, se făcea referire separată la diminuarea obligaţiilor faţă de Biserică, ceea ce denotă că sarcinile erau apăsătoare pe umerii iobagilor.
Bucăţi din trupul lui Doja atârnate pe poarta Cetăţii Alba Iulia
Nici Răscoala lui Gheorghe Doja nu a fost străină de interesele iobagilor din ţinuturile Albei. Sunt pomeniţi răsculaţi la ocnele de sare ale Capitlului din Turda, părţile Trascăului şi Valea Mureşului.
„Nu-i întâmplător faptul că nobilii au hotărât e din trupul sfîrtecat a lui Doja , la Timişoara, în 20 iulie 1514, să fie înfipt în poarta Cetăţii din Alba Iulia, drept mărturie şi ameninţare cu răzbunarea nobilimii asupra iobagilor care au luat parte sau vor mai îndrăzni să se răscoale împotriva domnilor de pământ“, Gheorghe Anghel, istoric
Scena înfricoşătoare a martiriului lui Doja s-a păstrat într-un codice de la Alba Iulia. Este dovada că şi această parte a Transilvaniei a fost cuprinsă de Răscoală.
Cea mai mare curte nobiliară din Transilvania
Mişcările sociale au continuat şi după 1514. Episcopul Francisc Varday scrie, în 1515, sibienilor despre tulburările ce au avut loc la Orăştie, iar în 1527 despre „cruzimile“ ce au avut loc în timpul răscoalei lui Iovan Ţarul, care a cuprins şi părţi din vestul Transilvaniei. Cronicarul Veransics realatează că, în 1540, când trupul mort al lui Zapolia (n.a. Ioan Zapolya, rege al Ungariei) a fost transportat de la Alba Iulia spre Ungaria, o ceată de ţărani români au atacat convoiul în părţile muntoase dintre Abrud şi Baia de Criş, pentru a pune mâna pe tezaurul regelui.
Oraşul Alba Iulia era proprietate a Episcopiei Romano-Catolice din secolul al XIII-lea. Curtea Episcopiei, ca una dintre cele mai mari curţi nobiliare din Transilvania, era deservită de meşteşugari din cele mai diverse branşe şi spaţii geografice. În lucrarea colectivă citată este amintit un contract din 1287, încheiat între Episcopul Transilvaniei şi un meşter pietrar din Franţa. Pentru 50 de mărci de argint, străinul se obliga să ridice părţi din zidăria de piatră ciopălită, stâlpii şi clopotniţa Catedralei Catolice. Alţi meşteri, din Gârbova şi Cîlnic, au primit 90 de mărci de argint şi 24 de coţi (n.a.unitate de măsură) de postav de Dorna.
Curtea interioartă a Palatului Episcopal Catolic de la Alba Iulia/Sursa fotografiei: Proiectul „Memoria Urbis“, finanţat de Primăria Alba Iulia
„Prezenţa acestor meşteşugari ne îndreptăţeşte să socotim numărul lor mult mai mare,mai ales că aceştia erau antreprenorii,fiind ajutaţi de alţi meşteşugari plătiţi de ei“, afirmă istoricul Gheorghe Anhgel. Prima menţiune despre un meşter breslaş în Alba Iulia o avem de la 1400, când Ioan Aurarul reprezintă interesele oraşului într-un proces cu Capitlul, pentru o moară de pe râul Ampoi.
O activitate comercială intensă este atestată la curtea Episcopului romano-catolic al Transilvaniei de la Alba Iulia. Se apreciază că, în 1524, numai prelatul avea un venit de 30.000 de florini de aur, o sumă foarte mare în epocă. Suma se cheltuia pentru întreţinerea curţii episcopale, pentru lucrări la Palatul Episcopal şi la Cetatea medievală, pentru plata muncitorilor permanenţi şi seszonieri de la moşia prelatului, pentru garnizoana Cetăţii. Într-un inventar al Palatului din acea perioadă figurează peste 100 de cărţi, un pat italian cu baldachin verde,un încălzitor de pat, oglinzi italiene, candelabre de fildeş.
Palatul Episcopal-interior/Sursa fotografiei: Proiectul „Memoria Urbis“, finanţat de Primăria Alba Iulia
În Alba Iulia, curtea episcopală deţinea numeroase terenuri arabile, fâneţe, o grădină mare, vii, două heleştee de peşte. Iobagii curţii episcopale şi ai satelor din jur prestau, la începutul anilor 1500, cele mai grele munci, două zile pe săptămână, fără plată şi fără hrană. O zi de coasă se plătea în mod normal, între 1520-1524, cu 10 denari. Spre comparaţie, un pui se putea cumpăra cu 2 denari, iar un purcel cu 30 de denari.
Alba Iulia, capitala Transilvaniei
Alba Iulia se eliberează de sub jurisdicţia Episcopiei Romano-Catolice şi se transformă în oraş liber, după ce devine capitală a Principatului Transilvaniei (1542-1699). Este vremea în care cunoaşte dezvoltare economică, edilitară şi demografică. „Curtea princiară a devenit un debuşeu economic pentru mulţi meşteşugari,negustori şi comercianţi care furizau acestui mare consumator o mulţime de produse de producţie internă şi externă. La curte au roit neîntrerupt oameni politici, soli şi ambasadori străini din toată Europa“, argumentează Gheorghe Anghel.
Este perioada în care oraşul Alba Iulia a înregistrat o intensă activitate comercială. Oraşul avea drept de târg săptămânal (amintit prima dată în 1378), o unitate de calcul monetară locală-marca de argint de Alba (n.a. 250 gr. de argint fin), porturile de Oarda şi Partoş, unde se încărcau şi descărcau lemnul, sarea, cereale, care pe apele Mureşului ajungeau în Ungaria şi Serbia. (Articol scris de NICU NEAG)