Exclusiv Diplomația Papei Francisc explicată de cel mai informat român de la Vatican: „a avut rezultate, chiar dacă noi nu le știm”

Adrian Dancă, șeful secției în limba română a Radio Vatican, care i-a cunoscut pe ultimii trei papi, explică diplomația discretă pentru pace a Papei Francisc în cele mai sângeroase conflicte din lume, inclusiv Ucraina, vis-a-vis de care poziția sa a fost greșit interpretată în mass media.

Unul dintre primii oameni care au aflat despre moartea Papei Francisc este preotul Adrian Dancă. Părintele lucrează din 2003 respectiv coordonează din 2012 secția în limba română a Radio Vatican, postul oficial de radio al Sfântului Scaun.

Adrian Dancă este și un preot dedicat, cu doctorat în teologie la Roma, dar și un jurnalist pasionat, fiind prin prisma acestei părți a carierei sale, probabil, cel mai bine informat român de la Vatican.

În plus, Dancă a avut ocazia să-i cunoască pe ultimii trei papi – Ioan Paul al II-lea, Benedict al XVI-ea și Papa Francisc. Ceremonia de înmormântare a ultimului papă și-a pus amprenta asupra sa. „Doamne, ce om!” – exclamă Adrian Dancă când este întrebat despre Papa Francisc cu care a avut ocazia să se întâlnească de 12 ori, el fiind și traducător la întâlnirile sale de la Vatican cu doi președinți: al României, Klaus Iohannis, și al Republicii Moldova, Igor Dodon.

„Adevărul” a discutat, la telefon, cu părintele Dancă despre moștenirea pe care a lăsat-o Papa Francisc, despre diplomația pe care Suveranul Pontif a dus-o, neobosit, pentru pace, despre eforturile sale privind războiul din Ucraina și despre poziția sa vis-a-vis de acest conflict nimicitor, care uneori a fost greșit interpretată. „Putem spune că diplomația Vaticanului are rezultate în acest sens, dar noi nu le știm și noi nu le vedem, pentru că altfel n-ar mai fi diplomație”, precizează Dancă.

Părintele a vorbit despre cum se împacă principiul biblic al întoarcerii celuilalt obraz cu realitatea unei lumi extrem de violente, despre opoziția Papei vis-a-vis de proiectul ReArm Europe, despre salutul dintre Macron și Trump de la ceremonia de înmormântare a Papei Francisc, dar și despre adevăratul context al întâlnirii Suveranului Pontif cu vicepreședintele JD Vance. Dancă a vorbit și despre cele două tabere din Conclavul ce va alege noul papă și cum este percepută diplomația începută de Papa Francisc în cadrul acestora. 

Moștenirea Papei Francisc: Lupta pentru pace într-o lume în care a început al treilea război mondial

Adevărul: Dacă despre Papa Ioan Paul al II-lea s-a spus că a fost una dintre cele mai influente figuri în lupta împotriva comunismului în Europa de Est, vreau să vă întreb ce luptă ați spune că și-a asumat papa Francisc?

Adrian Dancă: Sanctitatea sa, regretatul Papă Francisc a repetat de mai multe ori că în această schimbare de epocă, care se petrece sub ochii noștri, noi ne îndreptăm și am început deja să fim în al treilea război mondial pe bucăți.

Amintiți-vă că una din primele sale bătălii, să spunem, spirituale, a fost prin rugăciune și post pentru a opri Războiul din Siria.

Sanctitatea Sa a fost ales pe 13 martie 2013 și cred că prima sau a doua sâmbătă din septembrie, așadar la câteva luni, se poate spune, de la începerea pontificatului său, a proclamat o zi globală pentru toată lumea catolică, de rugăciune și post, cerând, implorând de la Dumnezeu darul păcii în Siria.

Și cu acea ocazie, Papa a spus că nu este nevoie să accentuăm deja tendințele care ne conduc spre al treilea război mondial pe bucăți. Această bătălie, care a început așadar chiar din zorii pontificatului său, el a dus-o cu mare înflăcărare până la apusul pontificatului său. A denunțat cu vehemență, mai ales după declanșarea războiului din Ucraina, spunând clar că un război, orice război, este o nebunie, nu există un război drept, un război just.

De aceea, Papa a încercat prin toate mijloacele, amintiți-vă câte strategii a încercat pentru a bloca înaintarea și continuarea războiului, inclusiv prin dialogul pe care l-a avut cu Patriarhul Kirill pe Zoom, inclusiv prin numirea unui delegat pontifical special în cardinalul Matteo Zuppi, care făcea naveta într-o anumită perioadă între Moscova, Kiev, Washington și Beijing pentru a îmblânzi spiritele pentru a lăsa ușa deschisă către dialog.

Și, în ultima vreme, când Europa practic a declanșat un nou program de înarmare, ReArm, Papa a denunțat cu foarte mare vigoare și a îndemnat să nu mergem pe această cale. Pentru că, și aici revin un pic poate la una dintre bătăliile în surdină care nu au fost suficient receptate, cred eu, din magisteriul pontificatului său.

Într-un timp în care ideologia suveranismului și a populismului declanșează atât de grave probleme sociale și în relațiile dintre popoare, cursa reînarmării nu face altceva decât să declanșeze scânteia care va duce cu siguranță la afirmarea unor noi lideri cum a fost înainte de cel de-al doilea război mondial cu ideologia național-socialistă a nazismului.

Iată-ne așadar acum, la apusul pontificatului său, la încheierea acestui mare capitol din viața Bisericii Catolice, dar și a societății contemporane, putem spune fără nicio îndoială că bătălia sa cea mai mare, pe care a dus-o până la ultima suflare, a fost în favoarea păcii și a fraternității.

Să nu uităm că ultimele cuvinte din testamentul său sunt acestea: „suferința pe care Domnul mi-a dat-o în ultima parte a vieții mele am oferit-o pentru pacea între popoare, pentru fraternitate între oameni”.

Eu cred că ceea ce ne lasă un om cu limba de moarte, da, se poate considera prioritatea absolută a existenței care s-a încheiat.

De ce s-a pronunțat Papa împotriva ReArm Europe: „Nimeni nu cumpără farfurii pentru a le pune în dulap”

Pe de altă parte, acest proiect ReArm se bazează pe acel principiu al descurajării, adică „ne înarmăm ca să fim atât de puternici încât dușmanul nostru nu va îndrăzni să inițieze acțiuni violente”. Istorici și analiști, în marea lor majoritate, susțin că această politică funcționează...

Eu sunt convins, 100%, că agenda bisericii din toate timpurile este făcută de Evanghelie. Un episcop al Romei este considerat, și istoric, și de facto, un succesor al Sfântului Apostol Petru, pescarul din Galileea, care a primit de la Iisus Hristos Mântuitorul mandatul de a vesti tuturor credința în Iisus Hristos Fiului Dumnezeu Mântuitorul omenirii și de a întări pe frații săi în credință.

Iată așadar că un papă are agenda deja făcută pe care o actualizează prin accentele, nuanțările, să spunem, sugerate de contextul în care își desfășoară slujirea sa. Și în această Evanghelie, noi știm că acolo, Iisus Hristos a spus apostolilor săi din acel timp, ca și din toate timpurile, că dacă cineva îți dă o palmă în obraz, întoarce-l și pe celălalt; dacă cineva te obligă să faci cu el o mie de pași, tu fă cu el două mii de pași; dacă cineva îți ia haina, tu lasă-i și mantaua și tunica. Ce înseamnă acest lucru? Bineînțeles, nu trebuie să le interpretăm în mod material. Dar înseamnă că numai printr-o atitudine diferită de violență putem pune capăt violenței. Nu accentuând violența.

Sfântul Părinte a spus de mai multe ori de ce este atât de stringent necesar în timpurile noastre să nu dăm curs tendințelor spre conflicte armate și spre reînarmare. Pentru că aceste tendințe fac în așa fel încât se ajunge la o cultură a conflictului, la o cultură a războiului, care acceptă în mod implicit și aproape inevitabil, destinul final al acestui demers, și anume conflagrația. Nimeni, ca să folosim o comparație banală, nimeni nu cumpără farfurii ca să le pună în dulap. Le cumpără ca să le folosească. Așadar, transferând această imagine din viața de zi cu zi la discuția pe care am început-o noi, aș spune că orice pas care duce în acea direcție pentru Sfântul Părinte Papa Francisc era considerat un pas periculos asupra căruia era necesar să fie atrasă atenția tuturor, pentru că niciodată violența nu s-a încheiat cu o altă violență și niciodată o violență oarecare nu s-au încheiat cu o violență și mai mare.

Întotdeauna violența a dus la alte violențe care au pus bazele unor noi conflicte. Amintiți-vă că între primul și al doilea război mondial, se știe foarte bine, există o legătură socială, culturală, aproape de continuitate. Practic, al doilea război mondial putea să izbucnească chiar și la doi ani după primul război mondial. Atât de complicate, sau mai bine zis, complexe erau condițiile de pace. Iată așadar, de ce este important să nu se accepte ca normală cursa reînarmării. Pentru că această cursă pune premisele și în subconștientul persoanei, dar și în mentalul colectiv, unei acceptări morale a unui lucru imoral și care pune în pericol fatal, ireversibil viața unei persoane.

Iată de ce Sfântul Părinte cred că a insistat atât de mult asupra acestui fapt, cu siguranță nu a fost bine înțeles, pentru că logica lumii nu se bazează pe logica Evangheliei, să fie clar acest lucru. Logica lumii se bazează pe o logică de putere, care este cel mai mare, cel mai puternic, cel care are armele cele mai periculoase și așa mai departe.

Biserica aici vrea să insiste și să aducă un pic de lumină asupra acestor mecanisme care mai întâi sunt transmise în mod subliminal, dacă vreți, opiniei publice, și apoi se generează o cultură care acceptă ca posibil ceea ce într-o societate creștină ar trebui să fie imposibil, adică un război. Iată, așadar, infrastructura, dacă vreți, morală, teologică a demersului social, internațional, pe care Papa Francisc l-a făcut în tot timpul pontificatului său.

„Diplomația Vaticanului are rezultate, noi nu le știm, noi nu le vedem, pentru că altfel n-ar mai fi diplomație”

Se vorbește despre existența a două, să le zicem, tabere în Biserica Catolică, una așa-zis progresistă, reformatoare și alta mai conservatoare, mai tradițională. În ceea ce privește perspectiva Papei Francisc de a considera printre prioritățile Vaticanului diplomația activă cu scopul final de obținerea a păcii în lume, credeți că există diferențe de perspective între cele două tabere?

Nu, fundamental nu. Fundamental nu și pentru faptul că cele două tabere nu sunt chiar două tabere. Sunt curente, sunt opinii, sunt tendințe și nu sunt chiar atât de clar delimitate și, cum să spun, înțepenite în criteriile lor. E o fluiditate, dacă vreți, în convingeri, când se merge într-o parte, când se merge în cealaltă. Și acest lucru exprimă, pe undeva, ca pendulul lui Foucault, o dinamică firească în orice societate alcătuită din oameni, care sunt și oamenii, să spunem, ai timpului lor, dar și ai formării lor și oamenii sunt sunt rezultatul deciziilor, al vieții pe care au dus-o. Iată așadar, n-aș spune că ar exista diferențe mari în sensul că, să spunem, o tendință mai progresistă ar promova cu mai multă îndârjire spiritul păcii, în timp ce o tendință conservatoare ar duce inevitabil la o confruntare voită, căutată.

Sunt convins că în ambele situații pe care le putem considera, deci conservatoare sau progresiste, aspirația la pace este o aspirație fundamentală a oricărei existențe umane.

Și acum, întorcându-ne un pic la Papa Ioan Paul al II-lea, ale cărui eforturi orientate împotriva comunismului au avut un impact foarte mare, iar până la urma s-a ajuns, efectiv, la căderea comunismului. Credeți că această diplomație a Vaticanului mai poate fi eficientă astăzi, când lumea este dominată de lideri autoritari care pare că înțeleg doar de diplomația forței?

Întotdeauna activitatea Sfântului scaun s-a întemeiat pe diplomația carității, pe diplomația fraternității între oameni. Și sunt convins că și în acest timp omenirea are nevoie de aceste valori, numai că de partea cealaltă, iată, nu se găsește un partener de dialog pe măsură care să accepte aceeași bază, aceeași cartă de principii fundamentele pentru coexistența între popoare. Și în acest sens eu sunt convins că Sfântul Scaun a făcut posibilul și imposibilul ca să rezolve măcar o parte din problemele pe care astăzi le vedem cu toții.

Și, de exemplu, puțină lume știe, nu s-a vorbit prea mult, dar diplomația Sfântului Scaun a reușit reîntregirea unor familii din Ucraina, copiii care au fost duși în Rusia, încetul cu încetul s-au putut întoarce acasă la familiile lor cu ajutorul diplomației pe care Sfântul Scaun a avut-o la îndemână.

În tradiția antică știți că se spune că „Inter arma silent musae” – „Atunci când este război, artele tac”, pentru că nu mai au putere de exprimare sau nu le mai urmărește nimeni.

Dacă este adevărat și după cum simțim și vedem în lumea de astăzi că suntem în al treilea război mondial pe bucăți, iată, putem spune că în mod tradițional, căile diplomației Vaticanului nu se schimbă, rămân aceleași, care înainte au dat roade pentru că exista o căutare comună și o dorință de a merge împreună către acelea idealuri.

Pe când, în timpurile noastre, vedem tocmai rezultatul acestor tendințe suveraniste, care duc la fragmentarea, dacă nu chiar la ruperea relațiilor internaționale statornicite de decenii, și este foarte greu acum să recompui, să legi ceea ce a fost deșirat, ceea ce a fost fărâmițat. 

Sfântul Scaun continuă și în timpurile noastre și în acești ani să facă ceea ce a făcut dintotdeauna fiind cu precădere în slujba părții mai slabe, care niciodată nu are, să spunem, vizibilitatea și pârghiile necesare.

Și putem spune că în această privință diplomația Vaticanului are rezultate, noi nu le știm, noi nu le vedem, pentru că altfel n-ar mai fi diplomație.

„Această imagine exprimă că Sfântul Părinte Papa Francisc a reușit să facă ceea ce mulți considerau că este imposibil”

Un argument în plus la ceea ce ați susținut este faptul că la ceremonia de înmormântare a Papei Francisc au venit liderii importanți ai lumii și chiar a avut loc o întâlnire care poate prefața o încetare a focului în Ucraina. Cum interpretați această împrejurare?

Este o concretizare a spiritului pe care Sfântul Părinte Papa Francisc s-a străduit să-l răspândească în tot timpul pontificatului său. Anume acela de a lăsa întotdeauna ușa deschisă. El a insistat, cred că nu era săptămână, cred că era document în care să nu scrie, „Biserica trebuie să fie o casă cu ușile mereu deschise. Și aceasta pentru toți, pentru toți, pentru toți!”

Chiar și pentru cei pe care opinia publică îi prezintă drept nefrecventabili. Și din acest punct de vedere, Sfântul Părinte a făcut din obiectivul întâlnirii și al dialogului între oameni cifra stilistică a pontificatului său. El nu a renunțat niciodată la posibilitatea de a se întâlni cu cineva.

Și chiar dacă, în opinia publică, persoana respectivă era descrisă drept nefrecventabilă. Gândiți-vă și la liderii suveraniști din Europa, gândiți-vă și la liderii, să spunem, de altă religie, gândiți-vă la eroica vizită apostolică efectuată în Irak, pe ruinele unui război, mormane de moloz, unde practic nu mai exista nicio speranță. Cu toate acestea, el a ținut să meargă și să facă această întâlnire pentru a transmite tocmai un mesaj de fraternitate între oameni, dincolo de religia, de crezul, de tradiția lor filozofică sau spirituală. Așadar, ce s-a văzut sâmbătă la Vatican, este o concretizare a spiritului său.

Eu nu aș politiza prea mult acest aspect al prezenței liderilor lumii la funeraliile Papei Francisc, pentru că au venit totuși la un moment de rugăciune. Sfânta Liturghie de înmormântare este o rugăciune. Mulți dintre ei, să o spunem sincer, puteau să stea acasă. Nu erau obligați. Pentru că marea majoritate a liderilor care au venit nu aparțin bisericii catolice, așadar nu a murit, să spunem, reprezentantul lor cel mai semnificativ de pe acest Pământ. A murit papa Francisc. Au înfruntat, deoarece la rândul lor le-a fost greu să călătorească, chiar și în condiții, să spunem, adecvate unor demnitari, desigur, dar e greu să pornești la drum pentru o slujbă pe care n-ai programat-o, nu ți-ai dorit-o.

Eu zic să luăm această imagine, să o transferăm în domeniul firescului. Foarte mulți lideri politici mondiali au venit la un moment de rugăciune la Vatican. Văzându-i apoi la Sfânta Liturghie, dându-și mâna, chiar adineaori, am văzut o fotografie în care președintele Americii și președintele Franței își dădeau mâna la momentul ritual al liturghiei, în ritul romano-catolic latin, înainte de Sfânta Împărtășanie, oficiantul îndeamnă participanții să-și dăruiască unii altora un semn al păcii.

Așadar, fotografia în care își dădeau mâna nu era un gest spontan, ci urmare a unui îndemn ritual. Ei bine, între ei era o distanță de aproape 3 metri și între ei exista un coridor și o altă persoană, nu știu cine e persoana respectivă, dar nu stăteau unul lângă celălalt.

Ei bine, și-au întins mâna în mod voit și căutat pentru a-și da acest semn al păcii la îndemnul celebrantului liturgic. Nu era prevăzut acest lucru, pentru că între ei exista un coridor între rândul lor de scaune dintr-o parte și alta. Așadar, era mult mai firesc să te întorci în stânga, în dreapta, în spate și în față, să dai mâna cu vecinii de lângă tine. Ei bine, cei doi au trecut peste ceea ce îi despărțea și au reușit să se unească într-un gest comun al păcii. Eu cred că dacă gestul acesta se transformă dintr-unul ritual într-un unul politic și existențial, această imagine exprimă că Sfântul Părinte Papa Francisc a reușit să facă ceea ce mulți considerau că este imposibil.

Steagul alb al Ucrainei, interpretare greșită

Această diplomație vine și cu potențiale riscuri. Bunăoară, Sfântul Părinte a fost criticat pentru mesajul pe care l-a dat la un moment dat președintelui Zelenski, în care sugera să se ajungă la negocieri chiar dacă pacea ar fi presupus cedări de teritorii. E posibil ca mesajul Papei să fi fost înțeles greșit. Explicați-ne, vă rog, care a fost sensul îndemnului.

A fost un interviu în care papa, vorbind acolo despre necesitatea de a deschide în mod absolut negocieri de pace între părțile beligerante, a spus: „chiar și cu prețul acesta, al cedării unor teritorii, este necesar să înceapă negocierile”.

Papa nu a spus ca așa trebuie să se încheie negocierile. Papa a îndemnat ca în acest moment unul să se oprească și să spună, „hai să stăm de vorbă”. Dar nu ca o finalizare a unui conflict. Pe de altă parte, în același paragraf sau în alte mesaje s-a spus deseori, și papa însuși a afirmat-o personal, nu numai în scris, dar și în voce, că cel agresat are dreptul să se apere. Este parte integrantă. Papa a trimis din 2014, de la primele confruntări în chestiunea Crimeii, mai multe scrisori poporului ucrainean. Și menționează de fiecare dată dreptul de a se apăra. Ei bine, acest aspect nu l-a mai luat nimeni în seamă.

Și s-au legat de această metaforă a steagului alb în semn de abdicare, pe când papa a spus că „nu, în semn de suspendare a conflictului pentru a găsi timpul de discuții, de negocieri, de dialog.” Și în această privință cred că s-a răspândit mesajul într-un mod greșit, pentru că Sfântul Părinte a spus de mai multe ori că cel agresat are dreptul să se apere. Amintiți-vă dacă vreți și de acea conversație cu jurnaliștii la bordul avionului după atentatul de la redacția Charlie Hebdo. Atunci când toată lumea a spus că „dacă cineva aduce o ofensă mamei mele, eu am dreptul să-i dau o replică celuilalt, chiar și cu pumnul”, ceva asemănător. Și Papa atunci a spus că spiritul său de dialog și de pace, nu înseamnă o resemnare în fața violenței pe care o comite celălalt.

Și el a insistat mult ca și cel agresat și, bineînțeles, în primul rând, cel care agresează, să caute întotdeauna posibilitatea întâlnirii și a dialogului. În această privință, cred că imaginea steagului alb are nevoie să fie contextualizată nu numai în ansamblul interviului din care a fost extrasă, dar și în ansamblu magisteriului și al exprimărilor sale în această privință.

Deci vedem că acest principiu de a întoarce și celălalt obraz cumva...poate fi amendat și cumva adaptat la realitățile zilnice...

Sigur că da, când este în pericol viața, nu trebuie să cedezi din lașitate și nu trebuia să cauți provocarea celuilalt. Trebuie să știi să o echilibrezi, să o estompezi cu mult înainte.

Adevărul despre vizita lui JD Vance

S-a speculat mult și legat de vizita lui J.D. Vance, vicepreședintele SUA, cu puțin timp înainte de moartea Papei Francisc. Din nou am impresia că evenimentul a fost interpretat greșit în presă. Explicați-ne vă rog, ce s-a întâmplat de fapt?

Din fotografiile care au fost puse la dispoziție chiar de serviciul fotografic al Vaticanului și din comunicatul de presă a Sfântului Scaun și, dacă vreți, din timing-ul pe care Papa l-a urmat în duminica Paștelui, a fost efectiv un salut din mers. În sensul că efectiv, vicepreședintele îl aștepta pe Papă, a venit, s-au salutat și au spus, efectiv, „Paști fericit”, „Sănătate” și...a plecat mai departe, atât a fost tot. Așa cum a făcut și cu alți colaboratori de la reședința sa și așa cum au făcut cu regele Charles al Marei Britanii. Să nu uităm că și aceea a fost o vizită, într-un moment, să spunem, medical foarte complicat pentru Sanctitatea sa. Și cu toate acestea, regele a ținut să-l întâlnească pe Papa chiar și pentru două secunde și să-i transmită urări de sănătate, pentru că tocmai fusese externat cu câteva zile înainte. Și s-a desfășurat la fel. Nu au fost colocvii. N-avea cum. Sfântul Părinte cu canulele nazale... cu medicii după el, nu, nu se face. A fost pur și simplu un salut pe care Papa l-a acordat, atenție, tuturor celor care i l-au cerut. Așa au fost și vizite foarte scurte cu alți vicepreședinți sau cu alți vicepremieri din unele țări parlamentare, chiar și pentru un scurt salut. Papa însuși a spus-o că biserica trebuie să fie o casă cu ușile deschise pentru toți. El însuși a făcut acest lucru „cu toții, cu toții, cu toții”, până în preziua trecerii sale la Domnul. Iată așadar, sunt speculații, după părerea mea, nepotrivite și cu demnitatea Papei Francisc, dar și cu demnitatea unui vicepreședinte. Dar să nu uităm totuși că, chiar dacă este un vicepreședinte, este reprezentantul unui popor. Și nu este reprezentantul propriei familii. Dacă vrem apoi să vorbim despre capacitățile politice, sociale, de a pune pe picioare un program de a se comporta, este altă discuție. Dar în această privință, la Vatican nu se pune accentul pe calitatea pe care opinia publică o atribuie unui lider sau altul. De exemplu, noi avem ca normă de exprimare, și în scris, și în vorbire, să evităm cu tot dinadinsul mai multe cuvinte care sunt uzuale în limbajul public al mai multor societăți din mai multe țări. Dacă toată lumea spune despre președintele cutare că este dictator, noi nu facem acest lucru. Presa de la Vatican nu folosește acest termen.

Și o spun, în primul rând, gândindu-mă la cazul Siriei. Vaticanul întotdeauna a ținut ușa deschisă pentru dialog. Chiar dacă se știe din opinia publică, din reportajele presei, că persoana respectivă poate a comis orori, a comis crime. Noi nu tratăm persoanele la Vatican în funcție de etichetele pe care le atribuie opinia publică diferitelor persoane. Pentru că într-o zi sau alta, se pot întâlni oamenii. Pentru că aceasta este speranța de bază a credinței și a activității noastre creștine. Mergeți și predicați Evanghelia la toți oamenii, așadar toți oamenii, nu trebuie să-i excluzi pe nimeni. Și bătălia, spre exemplu, o altă bătălie a Papei Francisc este cea împotriva pedepsei cu moartea care încă mai este în vigoare în anumite țări, inclusiv în Statele Unite ale Americii.

Și Papa Francisc a mizat foarte mult pe acest lucru. De ce? Pentru că, în primul rând, omul își asumă un drept pe care Dumnezeu nu i l-a dat, acela de a suprima o viață și, în al doilea rând, pentru că chiar și cel mai înrăit călău sau criminal, în fața lui Dumnezeu este în continuare un candidat la rai. Este în continuare o persoană care poate fi recuperată, care poate să recupereze ea însăși demnitatea de Fiul al lui Dumnezeu și după aceea să se comporte pe cale de consecință. Iată de ce biserica nu adoptă această terminologie, respectă pe fiecare pentru demnitatea pe care o reprezintă și pentru demnitatea persoanelor pe care le reprezintă.

„Nu va fi un măcel în Conclav. Unii se uită prea mult la Netflix”

Pentru că urmează o perioadă foarte importantă și anume organizarea Conclavului pentru alegerea noului papă, vreau să vă rog, să ne explicați care este atmosfera în Vatican în perioada aceasta de tranziție papală, ce nu se vede la televizor din pregătirile acestea?

Da, din păcate, spun eu, e mult ce nu se vede la televizor, pentru că există foarte multă rugăciune, sunt foarte multe celebrări liturgice, sunt foarte multe momente de reflexie, de meditație spirituală, de meditație biblică. Aceste lucruri nu le dă nimeni. Noi le transmitem, dar nu prea sunt preluate de mass media. Se fac rugăciuni, se fac pelerinaje, inclusiv în rândul colegiului cardinalilor, pentru că în această perioadă, normele în vigoare prevăd începerea primelor congregații generale, adică adunări generale ale cardinalilor, a doua zi, după ce se notifică, practic și cu valoare legală, vreau să spun, moartea unui papă. Se face deja prima adunare generală a cardinalilor care sunt prezenți la Roma. Iar încetul cu încetul vin și ceilalți care sunt mai departe și au dificultăți. Unii au anunțat inițial că nu pot participa la Conclav pentru că sunt bolnavi, chiar dacă au vârsta care le dă dreptul să participe la alegerea papei.

Este așadar o atmosferă, să spunem, spirituală, religioasă, în care efectiv biserica se unește în Sala Cenaclului în jurul Sfintei Fecioare Maria, a Maicii Domnului și așteaptă și imploră darul Duhului Sfânt care să călăuzească biserica pe căile timpului în acest al treilea mileniu, și să-i dăruiască bisericii un păstor după inima lui Dumnezeu. Iată așadar, partea spirituală.

Partea organizatorică este publică – practic sunt aceste congregații generale, adunări ale cardinalilor. Sunt câțiva invitați care fac un fel de proces verbal și apoi se redactează un comunicat de presă. Deci se transmit.

De exemplu, la ultima congregație generală a cardinalei au participat 149 de prelați și una dintre prioritățile semnalate a fost aceea de a declanșa, să spunem, în rândul cardinalilor, o apropiere spirituală și să zicem, de cunoaștere, pentru că sunt foarte distanți unii de alții, geografic vorbind, și este foarte greu și pentru vârsta înaintată pe care mare majoritate o au, să se întâlnească, să se cunoască, așadar este un parcurs firesc, un parcurs uman care pregătește un eveniment spiritual.

Spuneați că practic nu vorbim despre două tabere în Conclav, conservatoare și progresistă, ci mai degrabă niște poziționări diferite, curente diferite. Puteți să ne spuneți chestiunile importante cu privire la care sunt poziționări diferite?

În general, niciun papă nu vine pentru a șterge munca predecesorilor săi, drept care și aceste curente care și-au exprimat unele nelămuriri, unele dezacorduri, nu și-au exprimat neascultarea. Drept care și printre altele, cardinalii fac jurământul de ascultare și respect față de cel ales și cu asta se încheie. Strângem rândurile și mergem înainte. Deci nu se pune problema unor răzvrătiri sau a unor neascultări, nici chiar în fața unor, să spunem, opțiuni sau a unor documente care au nevoie de maturizare sau de o ulterioară clarificare. Nimeni nu face aceasta din spirit de contestare sau de frondă.

Deci nu e „măcel” sau „thriller politic” cum se scrie în presă?

Nu, nu... s-au uitat prea mult pe Netflix. Se descriu, într-adevăr, să zicem așa, în presă multe din ceea ce autorul articolului respectiv gândește și le pune pe seama uneia sau pe seama altei persoane, accentuând într-o parte anumite lucruri, în partea cealaltă, alte lucruri ca să iasă clasicul conflict de idei și confruntare de opinii. Dar acest fapt nu exprimă realitatea și pentru faptul că e firesc într-o comunitate globală cu 1,4 miliarde de oameni e firesc să existe chei de lectură diferite, curente diferite, ar fi mai îngrijorător, dar nu ar fi așa. Pentru că ar însemna că Evanghelia pe care, de la primii apostoli până în zilele noastre, pe care am predicat-o, fiecare generație la rând cu ei, nu a reușit să se întâlnească cu adevărat cu respectiva cultură. Ori tocmai aceasta este, dacă vreți, și bogăția și diversitatea Bisericii Catolice.

Cine este părintele Adrian Dancă

Născut în 1971 la Buruieneşti, Neamţ, părintele Adrian Dancă a urmat Seminarul Catolic din Iaşi. Şi-a dat licenţa în teologie la Roma, în 1997, cu o lucrare despre Sfântul Niceta din Remesiana. A fost hirotonit preot la Adjudeni, Neamţ, în acelaşi an. Între 1997-2000, a ocupat funcția de vicar la catedrala catolică din Iaşi şi a fost profesor la Institutul Teologic Romano-Catolic. Din 2000 până în 2003, părintele Dancă a fost vice-rector al bazilicii Sf. Maria din L’Aquila, Italia. Din 2003, acesta este colaborator la Secţia Română Radio Vatican, fiind până în 2004 şi responsabil al Comunităţii de imigranţi români din Roma. În 2011, părintele Dancă şi-a dat doctoratul în teologie la Roma, cu tema vizând raportul dintre asceza creştină şi exegeza Sfintei Scripturi la Sf. Ioan Casian. Din 2012, părintele Dancă este coordonatorul Redacţiei Române Radio Vatican.