Obiceiuri arhaice din a doua zi de Paști. Legămintele de credință pe care și le fac tinerii

Mai multe  obiceiuri dăinuiesc de sute de ani în unele localităţi de munte din Vrancea, respectiv  „vălăritul”, ”surăția” sau „scrânciobul”.

Vălăritul este un obicei din a doua zi de Paşti, când grupuri de flăcăi se organizează şi merg  la fetele bune de măritat, unde aleargă după acestea prin curţi şi prin livezi, până le prind.

Vălăritul s-a practicat pe Valea Putnei şi Zăbalei iar în prezent îl găsim mai ales la Năruja şi Nereju. Aici au loc întreceri pe cătune care se rezumă la fixarea unei pietre iar cel mai voinic dintre băieţii buni de însurătoare, care ridică piatra deasupra capului, este numit şeful cetei şi candidează la mâna unei fete de măritat.

Practic, fiecare cătun din localitate îşi desemnează în urma acestor întreceri câte un voinic, iar în final, din întrecerea celui mai puternic se alege Vălarul.

Acest obicei are câteva sute de ani iar unul dintre simbolurile specifice este un steag alb cu flori şi busuioc.

Prin acest obicei, flăcăii îşi fixează ca obiective fetele care trebuie vizitate şi merg pe rând la ele. Aici se salută cu părinţii fetelor, care îi primesc, îi ospătează şi încing un joc cu fata, care nu ezită să se ascundă înainte de a fi jucată.

Dacă părinţii acceptă flăcăul, atunci urmează şi o a doua întâlnire şi fixează nunta în toamnă. Practic, vălăritul e un fel de logodnă.

După ce termină de umblat prin tot satul, se strâng iarăşi la o casă unde s-au adunat şi ouăle cu celelalte daruri strânse şi le împart între ei, mâncând şi petrecând împreună, până după amiază la vremea horii când se duc la joc.

Tot în acea zonă se păstrează obiceiul surăţiei.

„Surăţia, obicei străvechi, este legat de fete, care pe tot parcursul vieţii lor vor să trăiască în bune relaţii de dragoste şi de prietenie. Cele care doresc să se prindă surate merg dis de dimineaţă la casa unei fete şi aduc fiecare pască, ouă roşii, cozonac şi o pupăză, care este o pâine împletită într-un anumit fel. Aici este şi un băiat din sat, cel mai cuminte, ales de ele să fie martor la legământul lor de credinţă”, spune Marie Ulmeanu, etnolog la Muzeul Vrancei.

La rândul său, scrânciobul are loc tot în a doua zi de Paşte şi adună laolaltă toţi locuitorii satului care asistă la datul în leagăn al tinerelor fete.

Leagănul, numit şi „dulap” sau „scrânciob”, este construit de tinerii feciori pentru fetele pe care le curtează. Acestea îi răsplătesc pe flăcăi pentru truda lor cu ouă roşii, pe care le ţin în sân sau în buzunare.

Se spune că cei care au fost daţi în scrânciob îşi vor îndeplini visurile, vor avea un an bogat şi vor trece mult mai uşor peste greutăţi. După zilele de Paşti, scrânciobul era dezmembrat şi depozitat de către flăcăul care se ocupase de instalarea lui şi nu se mai folosea decât anul următor la hora de Paști.