Mărturiile unei femei care a stat nouă zile internată la Obregia. „Pacienta foloseşte cuvinte pretenţioase şi are preocupări legate de sensul vieţii şi al existenţei“

În urmă cu un an, depresia care a adus o tânără din Bucureşti în pragul disperării a atras atenţia vecinilor care au chemat salvarea. De la ceea ce credea că este o vizită la spital pentru o injecţie sau un tratament, femeia a ajuns să trăiască un coşmar timp de nouă zile.

Întreaga experienţă a fost povestită pe vice.com de Maria, pseudonimul sub care tânăra a scris despre situaţia pacienţilor internaţi la Obregia. 

„Într-o seară de octombrie, 2017, am ajuns acasă cu o stare groaznică. Primisem o veste proastă legată de job, plus că mi se adunaseră mai multe chestii în ultimul timp. Intrasem într-o stare de depresie din care simţeam că nu mai am scăpare. Am început să plâng şi să urlu de una singură şi îmi treceau prin cap tot felul de gânduri de tipul «băi, chiar n-are sens viaţa, cum ar fi să mă spânzur?». Am şi improvizat o chestie, dar apoi m-am gândit că dacă n-o să-mi iasă, o să rămân paralizată şi o să fiu o povară, aşa că mai bine nu“, şi-a început povestea Maria.

Alertaţi de zgomotele din apartament, vecinii au chemat o ambulanţă. Abia când a ajuns la spital a aflat că se află la psihiatrie, la Obregia. 

„Am zis: «N-o să rămân». Atunci a chemat paza, m-am simţit uşor intimidată de toată scena aia. Am tot explicat că nu e cazul să mă interneze, dar până la urmă, m-am conformat”.

În prima noapte petrecută în spital, una dintre paciente, o tânără aflată în sevraj din cauza drogurilor, a murit: „Am început să bat cu pumnii şi cu picioarele în uşă ca să mă audă cineva. Nu era niciun buton de urgenţă. După calculul meu, au trecut cam zece minute până când au venit două asistente. Au chemat şi restul de doctori care erau de gardă, cărora le-au zis că totul se întâmplase cu un minut-două în urmă. Eu le-am spus că nu e adevărat, dar nu m-a băgat nimeni în seamă. Au încercat să o resusciteze timp de o oră. Degeaba. Murise“. 

A doua zi a fost mutată de la camera de gardă într-un salon. Primele imagini erau dezolante: pacientele urlau, unele îşi smulgeau părul din cap, majoritatea suferind de schizofrenie sau alte tulburări grave.

„În prima noapte la secţia de non-voluntari mi-a fost frică. Unele femei începeau să umble prin saloane,  unele cântau Prohodul, altele strigau: «Unde sunt copiii?», «Pot să te ating?» Altele se tăvăleau pe jos, cereau mâncare sau ţigări. Când pacientele cu schizofrenie severă începeau să urle şi să se bată între ele, veneau infirmierele şi paznicii. Le legau de pat şi le lăsau să urle. Făceau pe ele, făceau spume la gură, iar asistentele le lăsau, practic, să se consume de la sine. Le-am întrebat de ce şi mi-au zis că aşa e procedura“. 

Pacientele primesc trei mese pe zi, însă sunt mereu flămânde: la mic dejun întotdeauna pâine cu margarină şi o cană de ceai, la prânz o ciorbă şi felul doi, iar seara o napolitană sau două, ori din nou pâine şi margarină şi o cană de ceai.

În a cincea zi a ajuns la psihologul spitalului, unde a primit teste de matematică şi de cultură generală. Rezultatul a fost bun, dar trebuia încă să aştepte întrunirea unei comisii pentru a putea fi externată. În a noua zi a primit hârtia de la judecătorie, iar pe fişa de la psiholog era scris: „Pacienta are un ritm verbal foarte alert, foloseşte cuvinte pretenţioase şi are preocupări legate de sensul vieţii şi al existenţei”.

Citeşte pe vice.com povestea completă şi reacţia directorului medical al Spitalului Obregia.