Mărțișorul, când se pune, cât se poartă, ce semnificație are

Obiectul purtat astăzi mai mult ca o bijuterie avea în trecut o semnificație deosebită, fiind talismanul aducător de sănătate, belșug, noroc și fericire. Îl purtau deopotrivă femeile, copiii, bărbații și vârstnicii.

Mărțișorul, obiectul devenit astăzi o simplă marfă aducătoare de profit și o ocazie de a face doamnelor cadouri, avea în trecut o semnificație deosebită. Momentul în care mărțișorul începea să fie purtat nu era ales la întâmplare, 1 martie reprezentând, în trecut, începutul Anului Nou, și mai cu seamă anul nou agrar, marcat printr-o serie de ritualuri, explică etnograful Claudia Balaș.

De la implementarea calendarului iulian, care a stabilit data de 1 ianuarie ca început oficial al anului civil, o serie de sărbători de primăvară, practicate la Anul Nou, au fost strămutate în ciclul sărbătorilor de iarnă, astfel explicându-se de ce în colindele noastre se vorbește, la Anul Nou, de scoaterea plugului și tragerea primei brazde.

Mărțișorul, în schimb, și-a păstrat data, fiind plasat astăzi în ciclul sărbătorilor de primăvară. La vechii traci, explică etnograful, începutul anului se sărbătorea la 1 Martie, lună care purta numele zeului Marsyas Silen (zeul dedicat fertilității și vegetației), astfel că sărbătorile de primăvară ale dacilor, popor trac, stau la originea simbolului cu numele de Mărțișor, derivat din numele divinității ce le patrona.

Existența mărțișorului în spațiul carpatic a fost atestată inclusiv de unele descoperiri arheologice, în așezarea epipaleolitică de la Schela Cladovei, de acum circa 8.000 ani a. Hr., arheologul dr. Vasile Boroneanț descoperind pietre de râu cu urme de vopsea albă și roșie, „ceea ce sugerează că simbolismul complementar al acestei perechi de culori era cunoscut şi folosit cu intenţie încă din acele vremuri”, precizează Balaș.

Mărțișoarele dacilor erau confecționate sub forma unor mici pietre de râu vopsite în alb și roșu, înșirate pe ață, care se purtau la gât, dacii având credința că aceste amulete aduc fertilitate, frumusețe și previn arsurile solare.

Semnificația firului alb-roșu

Legendele au continuat să se adauge de-a lungul vremii. Conform uneia dintre ele, firul mărțișorului este o funie de 365-366 zile, tors de baba Dochia la începutul anului agrar, în timp ce urca cu oile la munte, așa cum ursitoarele torc firul vieții copilului la naștere.

„Şnurul mărţişorului este confecţionat din două fire, unul de culoare roşie şi celălalt de culoare albă. În trecut firele erau de lână. Culoarea roşie, dată de foc, de sânge, de soare, era atribuită vieţii, deci femeii. În schimb, culoarea albă era specifică înţelepciunii bărbatului. Şnurul bicolor al mărţişorului semnifică schimbul de forţe vitale care dau naştere viului, necurmatul ciclu al naturii. Este simbolul generării şi regenerării perpetue”, mai dezvăluie etnograful.

În viziunea tradiţională asupra vieţii totul este polar, mai precizează Claudia Balaș: ziua şi noaptea, lumina şi întunericul, vara şi iarna (în calendarul tradiţional cu două anotimpuri), binele şi răul, frumosul şi urâtul, dreptul şi nedreptul, dar şi dragostea şi ura, sănătatea şi boala, viaţa şi moartea, iar şnurul împletit al mărţişorului poate ilustra oricare dintre aceste dualităţi. Roșul șnurului îl mai întâlnim în steagul căluşarilor, la bradul de nuntă, la podoabele junilor, la sâmbra oilor şi în multe alte obiceiuri. „Tradiţionala îmbinare a culorilor alb şi roşu este întâlnită la nunţi, când se nasc copiii, la hainele de înmormântare ale bătrânilor, cele două culori simbolizând continuitatea vieţii după moarte”, mai menționează etnograful.

Obiectul care este atașat șnurului alb-roșu, pe de altă parte, este un simbol solar. În vechime, acest obiect era un ban de argint.

„Banul alb este simbolul Soarelui primăverii, pe care toate popoarele lumii şi-l închipuie alb, cu cai albi, cu haine albe, cu arme albe, pentru că albul este biruitor. Mărţişorul se lega ori înainte de răsărirea soarelui, sau mai bine deopotrivă cu acesta, şi scopul lui este să aduci o jertfă Soarelui, purtându-i cu tine chipul, cam cu acelaşi rost cum purtăm noi o cruce ori un chip al lui Christos în sân. Printr-asta te faci prieten cu Soarele, ţi-l faci binevoitor şi-ți dă ce-i stă în putinţă”, scria George Coșbuc.

Femeile în vârstă dețineau taina confecționării firului mărțișorului

Femeilor în vârstă, prin urmare înțelepte, de obicei mama și bunica, le revenea sarcina împletirii firului mărțișorului. Femeia „transmitea” şnurului, implicit celui care urma să îl poarte, convingerea că „va avea rod”, acest „rod” însemnând atât fertilitate, cât și succes, împliniri, realizări.

Mărțișorul, mai precizează etnograful, proteja atât omul, cât și casa și gospdăria.

„De aceea, bătrânii îşi măsurau perimetrele sacre ale spaţiului vital (poarta, uşile, ferestrele), întotdeauna de sus în jos, pentru a simboliza ascendența. Apoi se intra în casă şi se măsurau membrii familiei, fără discriminare de vârstă şi sex, pentru care se rupeau (niciodată nu se tăiau) bucăţi de fir”, completează Balaș.

Și momentul în care începea să fie purtat mărțișorul avea importanță. „Există credinţa că mărţişorul trebuie pus înainte de a coborî din pat şi înainte de răsăritul soarelui. Se considera că în acest moment al anului forţele telurice sunt atât negative cât şi pozitive, iar înainte de a atinge pământul este bine să fii protejat de mărţişor, pentru a avea noroc tot anul”, menționează Balaș.

Copiilor li se punea în trecut mărţişorul în jurul încheieturii mâinii. Fetele tinere îl purtau în schimb în jurul gâtului, cu credința că nu vor fi arse de soare pe timpul verii şi nu vor avea pistrui. Femeile purtau mărţisorul legat în jurul brâului, direct pe talie, pentru fecunditate, iar femeile mai în vârstă îl purtau la brâu, ca protector împotriva durerilor de spate. Bărbaţii tineri purtau mărţişorul la pălărie, iar cei însuraţi, discret, la mână.

Șnurul mărțișorului era de asemenea legat la coarnele vitelor și la poartă, pentru a proteja gospodăria.

Mărțișorul, pe de altă parte, are și o durată de purtare, care depinde în funcție de zonă și se leagă de obicei de o sărbătoare de primăvară. Astfel, se poartă până la Mucenici, la Florii, la Sf. Gheorghe, la Paşte, la Armindeni etc., în funcție de zona etnografică. Atunci când este scos, șnurul nu se „leapădă” pur și simplu, ci este agățat pe ramurile înflorite ale unui pom sau ale unui arbust. Bănuțul era schimbat de fete pe caș sau pâine albă, pentru a avea pielea albă.

Etnograful Claudia Balaș arată, citând mențiunile lui Tudor Arghezi din volumul „Cu bastonul prin oraș”, cum a pătruns obiceiul de a purta mărțișorul și la oraș. A fost mai întâi șnurul alb-roșu folosit ca leac, fetele cu pistrui fiind îndemnate să-și protejeze gâtul cu firul de mătase răsucit. Vestea că astfel de „farmece” funcționează s-a răspândit, iar femeile au început să iasă în martie la plimbare purtând acest fir la gât. Un giuvaiergiu ar fi intuit potențialul și, pentru a vinde și mai repede firele împletite, a atașat șnurului și mici bijuterii, astfel, în timp, bijuteria devenid mai valoroasă decât șnurul.