Analiză Femicidul, în direct. Mircea Toma, CNA: „Vinzi mult mai greu un articol academic decât fotografia unei crime“

În România, doar în acest an, s-au comis 26 de femicide: câte o femeie omorâtă de partenerul ei săptămânal. La noi, femeile sunt ucise pentru că sunt femei, iar presa întreabă ce purtau sau cu cine se vedeau și, prin cuvinte – direct sau indirect –, justifică sau romantizează crima. 

Bărbatul stătea în studio, în fața camerelor, înconjurat de moderatoare, de invitați și de un expert în criminalistică. Fusese invitat împreună cu fosta parteneră, într-o emisiune de seară, urmărită de sute de mii de oameni. Conflictul lor era cunoscut. Tensiunea, evidentă. La un moment dat, întrebat ce ar face dacă ar afla că ea ar avea o altă relație, el a răspuns fără ezitare: „Aș omorî-o!“. În studio s-a râs. „Așa se exprimă dragostea la români“, a comentat expertul. Aproximativ patru luni mai târziu, femeia a fost ucisă de acel bărbat. Povestea a ajuns și pe masa Consiliului Național al Audiovizualului (CNA). Mircea Toma, membru CNA, o consideră „cea mai tulburătoare din istoria emisiunilor pe care le-am avut de judecat în Consiliu“. În platou, agresorul îşi anunțase intenția. Scena a trecut ca un moment de divertisment. Dar a fost o crimă anunțată, transmisă în direct.

Ce rol are presa atunci când o astfel de crimă nu doar că nu este prevenită, dar pare anticipată, permisă și validată public? Ce fel de responsabilitate poartă o redacție care transformă o amenințare cu moartea într-un moment de spectacol? Cazurile de femicid – termen care definește uciderea femeilor pentru că sunt femei – continuă să apară cu regularitate în România. Felul în care sunt relatate în presă influențează nu doar percepția publicului asupra agresorilor și victimelor, ci și șansele altor femei de a ieși din situații de risc. „Weekend Adevărul“ a vorbit cu trei specialiști – Mircea Toma, membru CNA, Cristina Lupu, directoare executivă a Centrului pentru Jurnalism Independent (CJI), și Ionela Băluță, profesoară la Facultatea de Științe Politice a Universității din București (FSPUB) – despre cum relatează presa aceste cazuri și cât de mult poate influența realitatea prin felul în care alege să o spună.

Între spectacol și ignoranță 

Pentru Ionela Băluță, profesoară la FSPUB și specialistă în studii de gen, răspunsul este direct: „Foarte prost“. Nu doar prost, ci și „cu o lipsă totală de cunoaștere și profesionalism“ în ceea ce privește concepte fundamentale precum violența de gen, stereotipurile sau chiar termenul de „femicid“ care, deși există în realitatea cotidiană, nu apare aproape deloc în limbajul jurnalistic. „Excepțiile sunt puține“.

Aceeași observație vine și din partea Cristinei Lupu, directoare executivă a CJI: „Presa tratează lucrurile extrem de tabloidistic. Pune accent pe senzațional, pe crimă, în unele cazuri femeia este vinovată că a stat, că a plecat“. Felul în care se construiesc știrile, de la titlu până la detaliile oferite, lasă în urmă nu doar o lipsă de empatie, ci şi o tratare superficială, în care „victima este răspunzătoare“, iar agresorul, uneori, nici măcar nu mai e personaj principal.

Mircea Toma observă aceeași ruptură în interiorul peisajului media: „Există forme de prezentare care exploatează dimensiunea senzațională. Din dorința de a face audiență, ochiul spectatorului este dirijat către detalii care fac fenomenul ăsta «atractiv»“. În paralel, spune el, există și un alt mod de a relata, „care contextualizează fenomenul și descrie defectele structurale din societate, care contribuie la perpetuarea lui“. Însă acest mod e mai rar și mai greu de găsit.

Pentru presa care mizează pe emoție brută, femeia-victimă este rareori tratată ca atare. Este, mai degrabă, privită ca o contribuabilă la propria moarte. „Sunt căutate diverse comportamente ale femeii care au adus-o în situația de a fi omorâtă“, spune Toma. În aceste materiale apare constant ideea că „se punea singură în pericol“, „avea o viață dezorganizată“, „îl înșela“ sau „era provocatoare prin felul în care se îmbrăca“. Un exemplu concret vine dintr-un caz recent analizat de CJI. „O fată de 12 ani a fost dată dispărută, poliția o găsește după 24 de ore la un bărbat de 29 de ani. Bărbatul e reținut, dar presa a relatat în foarte mare măsură despre cum fata plecase cu iubitul cu 17 ani mai mare – prezentase acea situație ca pe o poveste de iubire“, spune Cristina Lupu. Nu s-a vorbit despre motivul pentru care fata a fugit, nici despre responsabilitatea sistemului de protecție. „Am vrut să vedem dacă este o situație excepțională sau dacă așa se scrie în mod normal despre femei în presă. Și cercetarea a arătat că, din păcate, nu este o excepție“.

Mircea Toma subliniază și el că diferențele dintre instituțiile media sunt vizibile: unele își asumă deja responsabilitatea și au integrat în practica lor profesională ideea combaterii stereotipurilor. „Este parte din etica lor și devine un instrument concret în felul în care fac jurnalism“, spune el. Însă în marea majoritate a cazurilor, mai punctează acesta, redacțiile care mizează pe senzațional „consumă stereotipuri“, pentru că sunt mai ușor de digerat și de vândut publicului. Astfel, realitatea nu este doar distorsionată, ci este redusă la spectacol. Iar în acest spectacol, violența devine un detaliu de fundal – familiar, repetitiv și lipsit de context.

Răspunderea, între redacții și public

În redacțiile care aleg să spună povești despre victime ca despre personaje de reality-show, vina pare să se dilueze între mai multe mâini: jurnalistul care scrie, editorul care aprobă, algoritmul care promovează. Dar dincolo de aparențe, există întotdeauna o decizie editorială: unghiul e o alegere, titlul e o alegere, omisiunea e o alegere.

Cristina Lupu nu vede răspunderea ca aparținând unui singur nivel. „Răspunderea este poate, într-o primă fază, și la jurnalistul care n-a știut cum să-și formuleze cuvintele sau materialul, pentru că dacă așa se scrie în general și dacă nu te învață nimeni într-o redacție că nu acesta este modul în care ar trebui să tratezi un astfel de subiect, îți intră în reflex“. Apoi vine responsabilitatea editorilor, care „ori nu editează materialele, ori au politica de a pune accent pe trafic, pe senzațional, pe clickbait“. Și nu e vorba doar de redacții. E vorba și despre sistemul în care aceste redacții funcționează. „Pentru că suntem toți sclavii rețelelor de socializare și consumăm conținut majoritar prin intermediul lor. Redacțiile nu fac decât să hrănească algoritmul nefericit care prioritizează scandalul, tratarea tabloid a unei crime, în detrimentul unor materiale cu titluri mai așezate“. Uneori, chiar și când conținutul unui articol este scris cu grijă, titlul de pe Facebook transformă subiectul într-un pretext pentru trafic. „Și de foarte multe ori, oamenii nu mai ajung să citească întreg materialul“.

Presiunea pentru audiență este o temă recurentă pe care o amintește și Mircea Toma. În fața cazurilor analizate de CNA, el remarcă frecvent tentația redacțiilor de a merge pe scurtătura cel mai ușor de vândut. „Vinzi mult mai greu un articol academic decât fotografia unei crime. De aceea, ca să vinzi mai bine și mai eficient, ai nevoie de efort și de creativitate din partea jurnalistului – pentru ca articolul să devină la fel de interesant ca soluția ieftină, dar bine răsplătită, a expunerii crude a faptelor“. De aici vine nevoia de profesionalism – „să știi cum să atragi publicul spre informație de calitate și, astfel, să repari un defect endemic al societății“.

Cristina Lupu atrage atenția că nu există, în mod real, un sistem intern de corectare sau prevenție. „Nu există o formă de autoreglementare reală în presă, pentru că, în general, așa cum îi spune numele, autoreglementarea este făcută de către breaslă, de către redacții“. Iar fără această voință colectivă de a corecta lucrurile, greșelile devin parte din rutină: „De cele mai multe ori, cel puțin nouă ni se aduce ca argument sau ca scuză nevoia de a face trafic cu orice preț“.

Există și un alt actor implicat, adesea trecut cu vederea: publicul. Cristina Lupu subliniază că „de cele mai multe ori suntem și noi, publicul, responsabili pentru conținutul pe care îl consumăm“. Click-urile se transformă în bani, banii în politici editoriale. Iar dacă oamenii aleg constant să citească doar titluri senzaționaliste, „jurnaliștii care încearcă să își facă meseria cum trebuie, cu standarde, cu etică, cu decență față de victime, nu vor avea nicio motivație să facă asta mai departe“.

Cuvintele care oferă justificări, dar nu context

În multe articole despre femicid, crima nu este numită crimă, iar violența nu este numită violență. Agresorul devine un bărbat orbit de gelozie. Femeia – o iubită infidelă, o persoană vinovată. Iar gestul în sine, uciderea, capătă titluri care îl transformă în act de iubire extremă: „crimă pasională“, „gest necugetat“, „nu și-a putut controla sentimentele“. În acest tip de limbaj, moartea devine o consecință a iubirii, nu a violenței. „Astfel de sintagme romantizează foarte tare o crimă“, spune Cristina Lupu. „Cred că ar trebui să evităm să folosim astfel de sintagme, care dau aerul că din iubire e în regulă să omori pe cineva“. În realitate, afirmă ea, nu este vorba despre iubire, ci despre o formă de violență care nu trebuie mascată în spatele unor expresii romantice. „Cuvintele pe care le alegem pot contribui la discursul care blamează victima sau pot contribui la discursul care contestă blamarea victimei“.

Pentru Ionela Băluță, expresii de acest tip nu doar că sunt greșite, dar contribuie direct la normalizarea violenței. Și o fac nu doar în ochii publicului, ci și în ochii altor victime, care „sunt descurajate“. De aceea, spune ea, există o presiune legitimă în mediul juridic și activist de a elimina din discursul legal sintagma de „crimă din pasiune“. „Crima din pasiune, iarăși, scuză reacțiile, faptele agresorului și transmite femeilor că ele trebuie să fie mai atente, că ele nu trebuie să provoace această pasiune ce nu poate fi stăpânită“.

Cuvintele nu sunt niciodată neutre. Mircea Toma descrie exact felul în care ele sunt alese pentru a acționa asupra publicului: „Se pune degetul pe acele clape, pe acele butoane care activează niște reflexe culturale, care sunt construite în public printr-o educație veche de 2.000 de ani, în care femeia este cetățean de gradul doi“. În această logică, presa nu doar că reflectă stereotipurile culturale, dar le și întărește, transformându-le în justificări implicite pentru fapte de o gravitate extremă.

Judecarea victimei face parte din același mecanism. În multe materiale, femeia este analizată în detaliu: cum arăta, ce a postat, cu cine se vedea, ce haine purta. În schimb, despre agresor aflăm că „o iubea nebunește“, că „nu și-a mai putut stăpâni gelozia“ sau „venea obosit de la muncă“. Aceste descrieri, spune Toma, „găsesc circumstanțe atenuante pentru bărbat și construiesc ideea că femeia a încurajat, provocat, permis“.

Pentru Cristina Lupu, această narativă are efecte grave și asupra felului în care sunt prezentate în presă cazurile de viol. „Într-un fel se raportează publicul la o informație dacă îi spunem «a plecat, a avut o relație cu un bărbat cu 30 de ani mai mare decât ea», ea având 14 ani, și alta este dacă presa folosește cuvintele care în momentul acesta încadrează o astfel de relație la viol. Pentru că spune lucrurilor așa cum sunt ele de fapt“.

Ce efecte are relatarea asupra publicului, victimelor și familiilor 

În fiecare caz mediatizat de violență împotriva femeilor există cel puțin trei categorii de oameni care primesc mesajul transmis de presă: publicul larg, alte victime ale abuzului și familiile femeilor ucise. În funcție de cum este relatată povestea, mesajul poate să încurajeze conștientizarea, solidaritatea și acțiunea – sau, din contră, poate să perpetueze frica, rușinea și pasivitatea. Cristina Lupu explică diferențele de impact. Pentru familiile victimelor, relatarea poate deveni o sursă de re-traumatizare. „Nu doar că ți-ai pierdut un membru al familiei într-o situație violentă, într-o crimă; de multe ori se poate întâmpla să fie de față cu copiii, cum au fost cazurile recente, sau cu alți membri ai familiei“. Imaginile, detaliile morbide, speculațiile despre viața personală, toate rămân în memoria digitală, ușor de accesat peste ani. „Copiii vor găsi peste ani informații cu toate detaliile și cu toate nenorocirile pe care le pot găsi ei despre mama lor“.

Impactul asupra altor victime ale violenței poate fi chiar mai marcant. Femeile care trăiesc în relații abuzive citesc aceste articole și văd că cele care au încercat să plece au fost ucise, că autoritățile nu au reacționat la timp, iar publicul le-a judecat. „Oricum, persoanele care sunt într-o relație abuzivă au o părere proastă despre ele, au sentimentul că merită ce li se întâmplă, pentru că abuzatorul întreține astfel de gânduri“, spune Lupu. Iar când mass-media transmite, fie și indirect, același mesaj – că victima a provocat sau a greșit –, apare aceeași senzație, iar șansele ca o femeie să ceară ajutor scad.

Ionela Băluță subliniază același risc. Dacă o femeie este prezentată ca fiind „cu mai mulți iubiți“, dacă accentul cade pe trecutul ei sexual sau pe activitatea online, mesajul transmis celorlalte femei este că „dacă ai o viață sexuală care nu e de mănăstire, imediat te simți stigmatizată și simți că tu vei fi cea vinovată“. În aceste condiții, tăcerea pare mai sigură decât denunțul, iar rămânerea în relația abuzivă, mai puțin periculoasă decât expunerea.

Pentru publicul larg, efectul este o banalizare a violenței. Dacă presa relatează „încă un caz de femicid“ fără context, fără analiză, fără concluzii clare, oamenii pot învăța că aceste crime sunt parte din „normalitatea“ românească. „Ajungem să le bagatelizăm și să transmitem senzația că ăsta e datul sorții, că n-ai ce să faci“, spune Cristina Lupu. În lipsa unei prezentări corecte, convingătoare și solidare cu victimele, publicul nu mai simte nici obligația morală de a reacționa. „Avem din ce în ce mai puține tendințe, poate, de a suna la poliție, dacă în blocul nostru se întâmplă sau auzim cazuri de violență domestică“.

„Matricea misogină“, încă păstrată ca busolă morală în mass-media

Într-o societate în care inegalitățile de gen sunt încă adânc înrădăcinate, presa are o putere esențială: poate contribui la demontarea acestor stereotipuri – sau, din contră, le poate perpetua și întări. În România, tendința dominantă este cea de a le consolida, printr-o prezentare constantă și recurentă a femeilor în roluri limitate: mame, victime, ființe neajutorate sau figuri sexualizate. „Mass-media este ceea ce numim în sociologie o instituție care produce cunoaștere epistemică“, spune Ionela Băluță. „Se produc viziuni despre lume, se consolidează sau se modifică, după caz, norme sociale, reguli sociale“. În acest sens, presa nu este un simplu intermediar al realității. Este una dintre instituțiile care o definesc. Iar atunci când femeile sunt prezentate doar prin filtre înguste – fie ca mame neajutorate, dependente de protecție, fie ca figuri sexualizate, „vampe“, vinovate de propriile abuzuri –, efectul asupra imaginarului social este profund și de durată.

Cristina Lupu aduce în discuție cercetarea realizată de CJI, care arată că în presa din România femeile apar în mod frecvent portretizate fie ca mame, fie ca „vampe“. Celelalte tipuri de reprezentare sunt rare. Iar atunci când sunt victime ale unor infracțiuni, vinovăția le este adesea imputată indirect – „pentru că au umblat pe stradă, pentru că aveau fusta prea scurtă, pentru că se aflau sub influența alcoolului, pentru că s-a întâmplat să fie acolo“.

Mircea Toma explică felul în care aceste narative sunt întreținute de o „matrice misogină, împământenită cultural“ și reluată constant de media de consum. „Codurile morale, din păcate, spun că femeia este încă un cetățean inferior bărbatului“. Iar jurnaliștii care caută impact rapid și validare publică „nu pun sub semnul întrebării codurile morale existente“. Stereotipurile devin astfel nu doar o sursă de conținut ușor de digerat, ci și un tipar narativ convenabil și previzibil.

Rolul presei nu este doar acela de a reflecta ce se întâmplă, ci și de a pune în discuție de ce se întâmplă. Dacă în fiecare material despre o crimă împotriva unei femei s-ar explica clar ce norme și ce stereotipuri au permis ca acea violență să existe, atunci presa ar deveni parte a soluției. În absența acestui efort, rămâne doar decorul unei societăți în care femeia este de vină, iar bărbatul, victima propriei pasiuni, explică specialiștii. 

Ce lipsește din presă și ce ar trebui făcut

În lipsa unui cadru clar, a unei direcții editoriale coerente și a unei minime formări în gen și violență de gen, presa românească ratează, de cele mai multe ori, esențialul: explicarea. Ce legi se încalcă atunci când un bărbat încalcă ordinul de protecție? Ce mecanisme de protecție are o femeie aflată în pericol? De ce unele instituții nu reacționează? Și care sunt punctele vulnerabile ale sistemului?. „Orice reportaj și știre despre asemenea cazuri trebuie să reducă la minimum partea aceasta de telenovelă și să aibă o parte consistentă în care să se precizeze care este legislația în domeniu, care este legislația care este încălcată în cazul respectiv și care sunt atât pedepsele prevăzute de lege, cât și posibilitățile pentru diversele femei care se confruntă cu asemenea experiențe“, spune Ionela Băluță. În lipsa acestui cadru, presa transmite emoție, dar nu informație. 

Mircea Toma remarcă aceeași lipsă de context. „Nu s-au dus în amonte, să vedem ce se întâmplă, de ce acest lucru pare să fie tolerat de autorități, de ce poliția nu reacționează la fel cum reacționează în cazul omorului unui bărbat, de ce, în instanțe, judecătorii încep prin a întreba cum era îmbrăcată victima și ce mod de viață avea, în loc să judece criminalul“. Aceste întrebări lipsesc. Iar ziaristul, spune el, ar trebui să le pună la fiecare caz de acest gen. De asemenea, lipsește vizibilitatea soluțiilor reale. De cele mai multe ori, în materiale despre violență domestică nu este menționat nici măcar un telefon de urgență. „Nu e doar felul în care relatezi despre femicid, este vorba și despre cât și cum comunici despre resursele pe care societatea le oferă, pentru a veni în ajutorul posibilelor victime“, spune Toma. Iar în lege, aceste lucruri nu sunt doar recomandări. Codul Audiovizual cere ca, în cazul prezentării unui caz de violență domestică, televiziunile să afișeze Telverde, pentru ca posibilele victime să știe că există sprijin.

Din perspectiva Consiliului Național al Audiovizualului, reacția este clară: „CNA este extrem de coerent, articulat din punct de vedere al valorilor pe combaterea acestui fenomen“, spune Mircea Toma. „Pe acest subiect este unanimitate, deci reacția este promptă“. În prezent, CNA nu face monitorizare proactivă, dar colaborează cu asociațiile specializate, care sesizează derapajele.

Cazul emisiunii în care un bărbat a spus că își va ucide fosta parteneră și apoi chiar a făcut-o nu este singurul discutat în Consiliu. Toma menționează și un exemplu recent: „Cazul foarte recent al femeii împușcate pe stradă într-un cartier de la marginea Bucureștiului a apărut în buclă pe niște televiziuni, storcând emoțiile la maximum și amplificând, prin această formă indirectă, dimensiunea nocivă a acestui fenomen“. Posturile respective au fost sancționate. Nu neapărat cu amendă, dar cu o măsură oficială. „Speranța este că intervenția CNA, prin sancțiune, ajută procesul de învățare, că oamenii la care ajunge mesajul nostru o să se lumineze și o să gândească altfel“. În redacții, spune Ionela Băluță, este nevoie de formare, chiar și în afara facultăților de jurnalism: „Poate ca la nivel de câmp, de spațiu profesional, să se găsească niște modalități de formare minimală în privința calității de gen și violenței de gen“. 

Doar înțelegând stereotipurile pe care le reproducem – uneori fără să ne dăm seama – putem spera să le demontăm. În final, rolul presei este dublu. Pe de o parte, ea are puterea de a informa, de a contextualiza, de a oferi resurse. Pe de altă parte, are și capacitatea de a face rău: de a distorsiona, de a culpabiliza, de a traumatiza. Între cele două, diferența o face alegerea jurnalistului.