Constantin Bălăceanu-Stolnici împlinește 100 de ani: „Noi am fost victima nu numai a agresiunii sovietice şi germane, dar şi a indiferenţei”

Om de știință, medic neurolog, profesor de Neuropsihologie și Anatomie a Sistemului nervos, membru al Academiei Oamenilor de Știință din România și al Academiei de Științe Medicale din România, Constantin Bălăceanu-Stolnici a ajuns la vârsta de 100 de ani.

Considerat ultimul boier autentic, Constantin Bălăceanu-Stolnici s-a născut exact acum un secol, la 6 iulie 1923, în Bucureşti.

Familia din care provine are o istorie fabuloasă, în adevăratul sens al cuvântului, mulţi dintre înaintaşii săi fiind personaje importante, mai ales în politica vremii, care au influenţat puternic istoria acestei ţări. Înaintașii săi din neamul Bălăcenilor au contribuit la constituirea Bucureştilor, schimbând la faţă Mahalalele Bălăceştilor şi Bărăţiei, au militat pentru construirea unei universităţi cu predare în limba română, în vremea când studiile se făceau numai în greaca veche, latină şi slavonă, însă unii, mai originali, au manifestat ideologii utopice, cum ar fi înfiinţarea „Falansterului de la Scăieni“, primul experiment socialist de la noi, „opera” boierului Emanoil Bălăceanu.

„În 1933 s-a simţit prima oară că începe să fie ameninţată pacea”

Într-un interviu mai vechi pentru „Adevărul”, Constantin Bălăceanu-Stolnici își amintea despre anii celui de-Al Doilea Război Mondial.

„În mediile în care trăiam noi a fost linişte, până când, în 1933, Adolf Hitler a luat puterea. Când a luat Mussolini puterea nu s-a întâmplat nimic, Italia nu-i o ţară care să declanşeze un război. În 1933 s-a simţit prima oară că începe să fie ameninţată pacea”, explica profestorul.

Constantin Bălăceanu-Stolnici vorbea atunci despre cum a devenit România victimă a „indiferenței” și despre catastrofa morală prin care a trecut după înţelegerea de la München.

„Noi am fost ţară europeană. Orice mişca în orice parte a continentului avea repercusiuni aici. Nu numai economice, dar şi politice, şi culturale. Orice schimbare de guvern în Franţa, în Anglia era percepută ca lucruri care se petrec în aceeaşi familie. Mai ales că aici se trăia cu emoţia prezenţei Rusiei care se organiza. Era o Rusie comunistă, se ştia ce orori făcuse, ajunseseră informaţii despre Gulagul comunist, se ştia că au armate foarte mari, iar noi eram frontieră. Se simţea această primejdie, dar Hitler a venit cu o a doua primejdie. Şi, pe măsură ce timpul trecea, disperarea populaţiei venea nu de la creşterea puterii lui Hitler, ci de la indiferenţa celorlalte puteri: Franţa, Anglia, America. Americanii priveau ce se întâmplă aici ca pe un spectacol, gândindu-se cum vor putea profita. Noi am fost victima nu numai a agresiunii sovietice şi germane, dar şi a indiferenţei popoarelor celorlalte, care nu s-au pregătit. Nu ştiţi ce catastrofă morală a fost în ţară după înţelegerea de la München (n.r. – semnată de Germania, Franţa, Marea Britanie şi Italia, permitea Germaniei să anexeze Regiunea Sudetă, care aparţinea Cehoslovaciei)! Simţeai că nu ai pe nimeni alături!”, explica profesorul.

Nu a fost pe front, pentru că mareşalul Antonescu a protejat studenţii.

„Medicii cu un an mai mari decât mine, care aveau deja pregătirea militară făcută, au plecat în spitalele unde veneau răniţi de pe front (...) Am îngrijit răniţii aici, în timpul bombardamentelor am fost implicaţi direct. Am operat, câte picioare n-am tăiat!, câte ghipsuri n-am pus! S-a întâmplat un fenomen paradoxal, cred că unic în istorie. Veneau avioanele americane şi bombardau. Mureau mii de oameni. Câteva avioane erau doborâte, iar piloţii scăpau. E, aceşti piloţi erau adulaţi. Piloţii americani care bombardau Bucureştiul erau adulaţi! Erau primiţi cu flori, li se trimiteau daruri. Erau consideraţi, în momentul acela, în mentalul populaţiei, ca salvatori. Trebuia să scăpăm şi de ruşi, şi de nemţi, iar ei erau singurii care ne-ar fi putut scăpa.”

Mitul americanilor le-a menținut speranța românilor, amintea Constantin Bălăceanu-Stolnici. 

„Era singura speranţă. Dar n-au venit. S-au înţeles la Ialta”, spunea în același interviu.

Pasajele întunecate din viața lui Constantin Bălăceanu-Stolnici și retragerea din Academie

În povestea de viață a renumitului om de știință se regăsesc şi pasaje intens dezbătute, rezultate din colaborarea cu organele represive ale epocii comuniste.

Pe fondul discuțiilor aprinse iscate pe marginea acestui subiect, în decembrie 2007, Constantin Bălăceanu-Stolnici, membru al Academiei Române din 1992, şi-a prezentat, în şedinţa de prezidiu a forului, retragerea din Academie, cu precizarea că nu se simte vinovat de acuzaţiile aduse. Academicianul fusese învinuit, în mai multe articole dintr-un ziar central, că ar fi furnizat Securităţii o schiţă a apartamentului fostului director al postului Europa Liberă, Vlad Georgescu, şi ar fi participat astfel la presupusa asasinare a jurnalistului. Dosarul său de colaborator al Securităţii sugerează că profesorul ar fi cerut ca recompensă pentru serviciile aduse poliţiei politice, printre altele, titlul de academician.