Exclusiv Pensiile speciale, imposibil de răpus? Expert în drept constituțional: „Nu poți decât să le crești, nicidecum să le scazi”. Ce e de făcut

Toate partidele politice care s-au succedat la guvernare și-au luat angajamentul că vor rezolva problema pensiilor speciale, dar de fiecare dată au eșuat lamentabil. Expertul în drept constituțional Bogdan Dima, cadru didactic la Facultatea de Drept Universitatea București, explică, într-un interviu pentru „Adevărul”, de ce nu a reușit nimeni să schimbe ceva și ce perspective sunt ca, așa cum au promis președintele Nicușor Dan și premierul Ilie Bolojan, să se revină cu un nou proiect de lege, care să treacă de CCR. Și tot el explică de ce  pensiile magistraților deja pensionați și a celor îndeplinesc acum condițiile de pensionare vor rămâne cel puțin la același nivel, ba chiar vor continua să crească.

Adevărul: Curtea Constituțională a României (CCR) a respins, luni, 20 octombrie, legea privind modificarea pensiilor magistraților, așa cum a respins în ultimii ani de mai multe ori orice inițiative legislative similare. De ce sunt respinse acestea pe bandă rulantă, ați identificat în motivația dată acum de CCR sau în cele anterioare vreo explicație care ar putea fi contrazisă?

Bogdan Dima: La un moment dat, am numărat peste 20 de decizii ale Curții Constituționale în materia pensiilor de serviciu (nu doar ale magistraților). Unele sunt mai importante decât altele. Prima chestiune importantă este că, din start, spre deosebire de toate celelalte pensii de serviciu, doar regimul juridic al pensiilor de serviciu ale magistraților lato sensu a dobândit protecție constituțională prin interpretarea făcută de Curtea Constituțională.

Practic, Curtea Constituțională a considerat că regimul juridic al pensiilor magistraților, fiind un element care ține de statutul magistraților, este o chestiune inerentă independenței personale a magistratului, deci parte din independența justiției, deci element al statului de drept.

Or, pentru că Legea fundamentală protejează și garantează independența justiției și statul de drept, atunci și pensiile de serviciu au protecție constituțională. Ceea ce a însemnat că, odată ce au fost acordate prin lege (că nu Constituția în mod direct le recunoaște), aceste pensii au căpătat protecție constituțională și, prin simplă lege a Parlamentului, nu le mai poți retrage pentru viitor.

Cum s-a ajuns aici

Totuși, cum s-a ajuns la aceste pensii uriașe, care îi fac pe românii de rând să se simtă pur și simplu sfidați?

A doua chestiune importantă a apărut după o serie de modificări legislative neinspirate, dar probabil negociate și acceptate prin niște cotloane ale colaborării loiale extraconstituționale, între reprezentanții puterii legislative, executive și judecătorești.

Aceste modificări au determinat creșteri substanțiale în timp pentru pensiile de serviciu ale magistraților. Pe de o parte, actualizarea pensiei în plată se face în funcție de salariul în plată. Pe de altă parte, salariile magistraților au crescut, în ultima perioadă chiar prin acte administrative ultra legem ale conducerii instituțiilor care fac parte din autoritatea judecătorească. Când factorul politic a încercat să limiteze aceste pensii care au devenit exagerate raportat la nivelul mediu al societății unde magistrații împart dreptatea, inclusiv prin raportare la condițiile de pensionare foarte lejere (mai ales componenta vârstei reduse de pensionare), Curtea Constituțională a intervenit și a respins toate aceste încercări. A brodat noi argumente pe scheletul argumentativ deja construit în jurisprudența din perioada anilor 2010.

În acest sens, un exemplu bun este Decizia nr. 467/2023. Practic, prin argumentele expuse acolo, Curtea a securizat tot ce s-a câștigat în materie de regim juridic privind pensiile de serviciu și a redefinit inclusiv principiul neretroactivității legii în raport cu pensiile de serviciu în plată ale foștilor magistrați. Practic, pentru magistrații pensionați deja și pentru cei care îndeplinesc deja condițiile de pensionare (cu sau fără decizie de pensionare emisă) protecția aceasta este absolută.

Multe pensii speciale vor continua să crească

Asta înseamnă că pensiile magistraților deja pensionați și a celor îndeplinesc acum condițiile de pensionare vor rămâne cel puțin la același nivel?

Practic, pentru viitor nu poți decât să le crești, nicidecum să le scazi. Cu alte cuvinte, dacă în primă fază pensiile magistraților au căpătat protecție constituțională, în a doua fază, cuantumul lor exclusiv ascendent a fost protejat prin jurisprudența Curții. Ceea ce înseamnă că legiuitorul nu se poate atinge de nimic din ce s-a dat până acum și are foarte puțină marjă de a modifica pentru viitor. Acesta este mesajul jurisprudenței evolutive pentru protecția ascendentă a pensiilor magistraților.

Așadar, este inutil să vorbim despre erori punctuale. Poate la seminare de drept constituțional să facem asta. Importantă este acțiunea sistematică și convergentă în timp, către un singur scop – protecția constituțională aproape totală a pensiilor magistraților: protecție absolută pentru cei care sunt deja la pensie sau îndeplinesc condițiile de pensionare și protecție ascendentă pentru cei ce vor ieși la pensie în viitor.

Incompetență și manipulare

S-a spus că era previzibil și de această dată că CCR va respinge noua lege de modifcare a pensiilor speciale. Ar fi aceasta dovada că Guvernul României nu are experți capabili de a întocmi o lege sau pur și simplu totul este un spectacol de fațadă?

Cu titlu general, ultima decizie a CCR nu este o surpriză. Este o surpriză pentru cei care privesc lucrurile exclusiv contextual, în narative politice de moment sau interese pur partizane. Se uimesc că sunt uimiți.

Daca analizăm istoria recentă (ultimii 10 – 15 ani) și jurisprudenta CCR în materie, esența este una singură – regimul juridic al pensiilor magistraților, în acest moment, este securizat din perspectivă constituțional-juridică aproape complet de orice ingerință a legiuitorului, iar această securizare s-a făcut prin interpretare evolutivă în jurisprudența CCR. Chestiunea aceasta ține deja de 15 ani. Ce am văzut acum, prin ultima decizie a Curții este o nouă piruetă în același dans vechi.

Ar mai fi o chestiune, totuși de adăugat. Noutatea „juridică” din ultima decizie a CCR este faptul că, spre deosebire de jurisprudența sa constantă în materie, de data aceasta Curtea a mai adăugat prin interpretare o condiție de respectat pentru legiuitor în procedura de legiferare (ordinară sau de urgență). Sunt curios dacă în decizia care va fi publicată va recunoaște acest lucru sau va încerca să acrediteze ideea că așa a considerat tot timpul, dar legiuitorul nu a înțeles acest lucru.

„Guvernul nu a greșit”

Și ce ne spune CCR în acest caz?

Practic, ce ne spune Curtea este că nu mai este suficient ca legiuitorul să solicite avizul consultativ prevăzut de lege din partea unei autorități avizatoare de rang constituțional. Trebuie să respecte și termenul legal în care autoritatea avizatoare poate adopta avizul. In cazul CSM, acest termen este de 30 de zile de când i-a fost solicitat.

În esență, așa ar fi normal. Am și scris cu o colegă un articol în acest sens. Anume, dacă tu, legiuitor, te-ai legat singur prin lege să soliciți un aviz consultativ, deci ești obligat să îl ceri si legea prevede un termen în care poate fi trimis, atunci aștepți să primești avizul sau trecerea termenului înainte de a legifera. Cum altfel să ții sau să nu ții cont de ce scrie în aviz, daca tu doar îl soliciți formal, fără să te mai intereseze ce scrie în el ?

Însă, dincolo de aceste discuții utile de doctrină privind regimul juridic al avizului consultativ, este interesant de observat că CCR a descoperit aceste argumente abia la soluționarea acestei obiecții de neconstituționalitate. Sunt tare curios cum va motiva Curtea această chestiune.

Cred că deja are o obligație morală de a dezvolta o teorie a avizelor consultative în procedura de legiferare pentru a nu bulversa pentru viitor alte proceduri legislative, cu alte autorități avizatoare decât CSM. De exemplu, cum aplici argumentul Curții din decizia recentă la procedura de avizare în care este implicat CSAT, unde legea nu prevede un termen pentru avizare?

Și o ultimă chestiune. Raportat la jurisprudența constantă a Curții cu privire la obligativitatea solicitării avizului consultativ, Guvernul nu a greșit. Pentru că a aplicat ce a zis Curtea în jurisprudența sa anterioară, anume că este obligatoriu să soliciți, nu să și aștepți avizul, care este unul consultativ. Nu mai zic că CSM prin reprezentanții săi se exprimaseră deja public că nu sunt de acord cu textul legii, iar de la momentul solicitării avizului până la momentul adoptării legii trecuse cam 10 zile. Adică un timp destul de rezonabil pentru a da un aviz. Adică alte autorități au putut da avizele necesare și taman CSM nu a putut să facă asta în 10 zile?

Până la urmă, pe calea interpretării CCR, fie si temporar, unei competențe constituționale depline de legiferare i s-a opus o competență legală de avizare.

Toți politicienii le-au promis românilor că îi scapă de pensiile speciale

Toate partidele politice, dar absolut toate au promis că vor desființa sau modifica pensiile speciale, dar toate au eșuat. Să fie simple promisiuni electorale fără nicio acoperire sau lor nu le-a spus nimeni că acest lucru e probabil imposibil de făcut?

N-am de unde să știu care proiecte legislative în acest domeniu de reglementare au fost promisiuni electorale și care au fost intenții reale. Aici intrăm pe domeniul speculațiilor. Alții sunt experți în speculații.

Mă rezum la a constata că important este rezultatul – au încercat și au eșuat la judecata Curții Constituționale. Și pot adăuga doar că aceste eșecuri rezultă dintr-o dinamică a raporturilor de putere și în interiorul puterii judecătorești care s-au construit în timp, prin voința conjugată a unei părți a politicului și a unei părți a sistemului judiciar.

Cine considerați că ar purta răspunderea pentru aceste eșecuri lamentabile în fața CCR: magistrații sau autorii acestor „reforme” ale pensiilor speciale, făcute, în opinia multora, intenționat în așa fel încât să nu treacă de Curte?

Nu este vorba de o vină. Este o situație construită în timp, prin articularea în contexte diferite a unor parteneriate între politic și justiție. Pensiile magistraților au fost mereu un trade off cu valențe sistemice.

Însă, ca urmare a acestor compromisuri făcute în timp, am ajuns la o situație care afectează de fapt însăși legătura de încredere între societate și instituțiile statului. Magistrații se plâng că politicienii instrumentalizează poporul ca să îi urască pentru pensiile mari pe care și le-au securizat în timp. Politicienii se plâng că magistrații au devenit putere autonomă și își stabilesc singuri regulile pentru venituri.

În realitate, trebuie privit dincolo de narativele publice. Nimic din toate acestea nu se putea întâmpla dacă nu exista o „colaborare loială” între o parte din sistemul judiciar și o parte din partidele politice/politicieni, astfel încât trade off-ul să funcționeze.

De aceea spun că soluția nu mai este prioritar juridică (găsirea unor chițibușării legislative). Soluția este una sistemică. Și soluțiile sistemice au rolul de a proteja ordinea constituțională a statului pentru a nu intra în contradicție cu așteptările rezonabile ale societății, pentru că acest lucru ar duce la disoluția puterii publice însăși.

Niciun stat din UE nu are diferențe atât de mari între pensii 

România e țară membră a Uniunii Europene din 2007, dar are încă anumite categorii care sunt mai „speciale” decât altele, ceea ce nu dă deloc bine. Mai sunt țări din Uniunea Europeană aflate în situații asemănătoare?

Am citit la un moment dat niște statistici de la CEPEJ (European Commission for the Efficiency of Justice) – Consiliul Europei. Nivelul de salarizare al magistraților în România la început și la final de carieră este de 2,9, respectiv de 5,8 ori mai mare decât media venitului mediu brut pe țară. Mai mare decât media statelor membre ale Consiliului Europei.

Or, dacă pensiile se indexează în funcție de salariile în plată, cuantumul pensiei medii pentru magistrați în România este foarte mare raportat la pensia medie. Nu mai spun și de alte avantaje (vârsta pensionare mică, vechime în profesie relativ mică și altele de altă natură).

În fine, problema nu este nici măcar aici. Este absolut normal ca magistrații, prin importanța meseriei lor pentru societate, să aibă venituri decente, peste medie, respectiv pensii decente, cât mai apropiate de ultimul venit în plată.

Problema este când diferența este foarte mare raportat la nivelul mediu al salariilor și pensiilor din societatea unde tu, magistrat, ești chemat să împarți dreptatea. Eu nu știu un alt stat din acesta european unde diferența să fie atât de mare cum este în România. Dar nici nu am stat să verific acest lucru pentru că statistica este mereu relativă.

Cine are „cheia magică”

S-a ajuns în mod firesc ca populația, cetățeanul de rând, să nu mai aibă deloc încredere în sistem, în politicieni și în justiție. Cine și ce ar avea de făcut pentru a schimba acest lucru?

Așa că, cel puțin din perspectiva unei echități sociale și pentru a opri creșterea neîncrederii poporului în justiție (mai gravă pentru democrație decât orice decizie a CCR), chiar magistrații ar trebui să fie cei interesați să rezolve această problemă.

Ar avea foarte puțin de pierdut la pensie și foarte mult de câștigat la statut. Dar este greu să înțelegi așa ceva când tot ce contează este cât intră pe card în luna următoarea.

Cum s-ar putea rezolva situația aceasta care devine stânjenitoare?

Desigur, veți vedea pe unii și pe alții care vor zice că există niște soluții. Care mai de care mai bizare. Am citit că trebuie făcut referendum național. Să vină poporul să facă dreptate. Să așezăm poporul contra magistraților. Asemenea lipsă de înțelepciune politică rareori vezi într-un stat unde ar trebui să funcționeze statul de drept. Păi statul de drept taman asta înseamnă – să blochezi voința majorității prin standarde legale și prin legi, legi care sunt interpretate de judecători, nu de tribunalele populare sau de poporul chemat la vot cu mesaje alarmiste și emoționale.

Problema este mai mare decât poate duce un expert sau altul, care se plimbă prin cotloanele palatelor. Este o problemă sistemică și necesită medierea instituțională. Cât timp nu se ajunge la pact politic între puterile statului pentru soluționarea acestei chestiuni, în mod rezonabil și nu prin antagonizarea poporului împotriva magistraților sau a magistraților împotriva politicienilor, tot ce vedeți astăzi veți vedea și mâine.

În așa problemă care vizează de fapt arhitectura constituțională a raporturilor de putere și reconfigurarea echilibrului între puteri (niciuna nu poate deveni autonomă, trebuie să rămână doar independentă!) trebuie să fii foarte deștept, foarte răbdător, foarte calculat și, cel mai important, să cunoști bine spațiul de manevră foarte restrâns pe care îl ai pentru a opera modificări legislative în materia pensiilor de serviciu.

Soluția nu mai este juridică pentru că tema nu mai este doar una legislativă. Este sistemică. Ceea ce înseamnă că soluția nu mai este la experți. Este la decidenți.

De aceea, dincolo de chestiunile juridice, cel mai important este să înțelegi contextul în care te afli, de ce și cum s-a ajuns la acest context, dar, mai ales, cum funcționează arhitectura politică și constituțională a acestui stat. Degeaba vrei să faci legi dacă nu înțelegi contextul în care le propui și consecințele lor.