Urmează Trump în Iran strategia lui Richard Nixon din timpul războiului din Vietnam?
0De ce continuă Donald Trump bombardamentele asupra Iranului? Pentru a înțelege logica din spatele acestei decizii, merită privit înapoi la strategia adoptată de Richard Nixon în timpul războiului din Vietnam, susține Kenneth Roth în The Guardian.
Nixon a urmărit ceea ce el numea „pace cu onoare” — un obiectiv care, în practică, a prelungit conflictul și a dus la ani suplimentari de violență și pierderi de vieți omenești. În mod similar, dificultatea lui Trump de a justifica continuarea războiului cu Iranul ridică întrebarea: câtă distrugere va mai provoca înainte de a renunța?
În anii ’70, administrația Nixon a încercat să protejeze credibilitatea Statelor Unite, căutând un interval de timp între retragerea americană și prăbușirea Vietnamului de Sud. Pentru a obține acest răgaz, SUA au intensificat bombardamentele nu doar în Vietnam, ci și în Cambodgia și Laos, cu un cost uman uriaș.
Astăzi, motivele oficiale pentru acțiunile lui Trump par din ce în ce mai fragile. Capacitatea balistică a Iranului ar fi fost deja grav afectată, iar programul nuclear – potrivit declarațiilor anterioare ale președintelui american – „neutralizat”. Schimbarea de regim nu mai este prezentată ca obiectiv, iar o intervenție terestră pare improbabilă din punct de vedere politic.
În acest context, atenția s-a mutat asupra blocării de către Iran a traficului petrolier prin strâmtoarea Ormuz, o rută esențială pentru aproximativ o cincime din aprovizionarea globală cu petrol și gaze. Creșterea prețurilor la energie a amplificat presiunea asupra administrației americane.
Trump a amenințat că va distruge infrastructura electrică a Iranului dacă Teheranul nu permite reluarea traficului maritim. Experții avertizează însă că o astfel de acțiune ar putea constitui o încălcare a dreptului internațional, infrastructura energetică fiind considerată obiect civil.
Criticii subliniază că acțiunile Iranului sunt, cel puțin parțial, un răspuns la bombardamentele americane și israeliene. În aceste condiții, o posibilă cale de detensionare ar fi oprirea atacurilor aeriene — o măsură care, deși nu garantează succesul, ar putea preveni escaladarea conflictului și consecințele economice globale.
Iranul ar putea avea acum o poziție de negociere mai puternică decât înaintea conflictului
Paradoxal, Iranul ar putea avea acum o poziție de negociere mai puternică decât înaintea conflictului. Deși a suferit pierderi semnificative, regimul de la Teheran pare dispus să continue confruntarea, mizând pe capacitatea sa de a perturba economia globală și de a exercita presiune indirectă asupra adversarilor.
Între timp, perspectivele unei soluții diplomatice rapide rămân incerte. Declarațiile privind negocieri sunt contradictorii, iar cerințele Iranului — ridicarea sancțiunilor și recunoașterea dreptului la îmbogățirea uraniului — rămân neschimbate.
O posibilă ieșire din impas ar putea fi un armistițiu de facto, prin oprirea unilaterală a bombardamentelor. Rămâne însă neclar dacă administrația Trump este dispusă să facă acest pas.
Retorica președintelui american sugerează însă alte priorități. Dorința de „victorie” și apelurile la „capitulare necondiționată” indică obiective mai degrabă politice decât militare.
În această privință, paralela cu Nixon devine evidentă. „Onoarea” invocată atunci nu reflecta neapărat voința publicului american, ci nevoia liderului de a evita costul politic al unui eșec.
În mod similar, Trump pare să caute o ieșire care să-i permită să declare victoria, în ciuda unui conflict inițiat fără o justificare clară. Întrebarea rămâne cât de mare va fi prețul — în vieți omenești și stabilitate globală — pentru atingerea acestui obiectiv.