Obsesia Washingtonului pentru „insula interzisă”. De ce nu poate Donald Trump să lase Cuba în pace?

De luni de zile, Administrația Trump pare fixată pe un obiectiv ce amintește de epoca Războiului Rece: controlul absolut asupra Cubei. Între amenințări cu invazia, zboruri de recunoaștere și sancțiuni economice aspre, Washingtonul recidivează într-o politică de coerciție care, deși pare produsul impulsivității actualului președinte, are rădăcini adânci într-un secol de ambiții imperiale și complexe de superioritate.

Havana, prin vocea președintelui Miguel Díaz-Canel, a semnalat în repetate rânduri că este gata să se așeze la masa negocierilor pe teme pragmatice, de la migrație la lupta împotriva traficului de droguri. Însă, pentru cubanezi, există o linie roșie peste care nu se va trece niciodată: suveranitatea națională. Așa cum observa recent jurnalista Kristen Welker, nimic nu îi irită mai tare pe cubanezi decât ideea că Statele Unite pot dicta cine trebuie să îi conducă sau cum trebuie administrată insula, scrie The Conversation.

„Legile gravitației” și misiunea civilizatoare

Obsesia americană pentru Cuba nu a început cu Trump și nici măcar cu Fidel Castro. Ea precedă cu mult doctrina Monroe din 1823. Încă de la independența celor 13 colonii față de coroana britanică, elitele americane au presupus că anexarea Cubei este o certitudine biologică și geografică, dictată de „legile gravitației”.

Această viziune a fost dublată de o „misiune civilizatoare” adesea arogantă. În 1906, președintele Theodore Roosevelt scria, cu o sinceritate brutală: „Sunt atât de furios pe acea infernală republică mică încât aș vrea să-i șterg poporul de pe fața pământului. Tot ce am vrut de la ei a fost să se poarte frumos, să fie prosperi și fericiți, ca să nu fim nevoiți să intervenim”.

Când cubanezii i-au învins pe coloniștii spanioli în 1898, SUA au intervenit nu pentru a elibera, ci pentru a ocupa. Guvernatorul de atunci, Leonard Wood, argumenta că populația cubaneză – în mare parte de rasă mixtă sau foști sclavi – nu era „pregătită” pentru autoguvernare. Washingtonul se temea, în realitate, de repetarea scenariului din Haiti, unde sclavii își câștigaseră independența prin forță.

„Americanizarea” și complexul de inferioritate

Timp de decenii, Cuba a fost o extensie culturală și economică a Statelor Unite. Până în anii 1920, ghidurile turistice îi asigurau pe vizitatorii americani că se vor simți ca acasă deoarece cubanezii „gândesc, vorbesc și arată ca americanii”. Era o epocă în care interesele comerciale ale SUA penetraseră fiecare sector al insulei, iar guvernele de la Havana nu erau decât marionete ale Washingtonului.

Această stare de fapt a generat ceea ce sociologii numeau un „complex de inferioritate culturală”, o devalorizare a tot ce era cubanez în fața colosului de la Nord.

Schimbarea de paradigmă: De la Castro la eșecul lui Trump

Ascensiunea lui Fidel Castro în 1959 a însemnat, înainte de toate, o tentativă de „cubanizare a Cubei”. Pentru americani, obișnuiți să considere insula un simplu loc de recreere și o prelungire a teritoriului lor, revoluția a fost un șoc seismic. Walter Cronkite, legendarul prezentator TV, rezuma perfect sentimentul vremii: „Consideram Cuba parte a Statelor Unite”.

Proiectul revoluționar, inspirat de poetul național José Martí, a pus suveranitatea în centrul identității naționale. Pentru cubanezi, lupta este una istorică; pentru americani, este una de imagine și de autoritate morală auto-asumată.

Scurta perioadă de dezgheț din timpul administrației Obama a sugerat că Washingtonul ar putea, în sfârșit, să respecte dreptul Cubei la autodeterminare. „Nu servește intereselor Americii să împingem Cuba spre colaps”, spunea Obama în 2014. Însă Donald Trump a ales să reînvie viziunea neocolonialistă, convins că poate forța mâna Havanei prin presiune extremă.

Istoria ne-a arătat, mai ales prin eșecul spectaculos al invaziei din Golful Porcilor de acum 65 de ani, că spiritul de independență al Cubei nu poate fi înfrânt prin forță. Într-o lume tot mai multipolară, încercarea de a trata o națiune suverană ca pe o „colonie indisciplinată” nu face decât să adâncească un impas istoric din care nimeni nu are de câștigat. Poate că, după un secol de eșecuri, este timpul pentru o abordare bazată pe respect, nu pe obsesia controlului.