Frica de criză alimentează mesianismul politic. America, în căutarea unui salvator
0Într-o Americă dominată de anxietăți economice, crize climatice și polarizare politică, alegătorii nu mai caută doar un lider competent, ci un salvator. De la Barack Obama la Donald Trump, politica americană a intrat într-o eră a mesianismului electoral, iar democrații încearcă acum să găsească figura capabilă să răspundă acestei noi așteptări colective.
Peste 100 de milioane de americani cred, conform ultimelor sondaje, că vor prinde sfârșitul civilizației umane. Pe de o parte, încălzirea globală le transmite că viața pe planetă se apropie de final; pe de altă parte, evoluția fulminantă a inteligenței artificiale sugerează că dispariția speciei noastre biologice este doar o chestiune de timp.
Această senzație de amenințare iminentă îi împinge pe americani, indiferent de culoarea politică, să caute un salvator în persoana președintelui. Viitorul locatar de la Casa Albă nu mai trebuie doar să guverneze, ci să facă minuni: să garanteze creșterea economică, să prăbușească prețurile la alimente și locuințe, să ofere un sistem medical impecabil, să apere țara de uragane, să oprească schimbările climatice, să instaureze pacea globală și, în definitiv, să inspire și să facă ordine, scrie, în Zerkalo Nedeli, Anna Brodsky-Krotkina, șefa Programului de Studii Slave de la Universitatea Washington and Lee din Virginia (SUA).
Originile mesianismului modern: De la Obama la Trump
Politologii au identificat această sete de miracole încă din timpul campaniei electorale care i-a pus față în față pe Barack Obama și John McCain. Obama și echipa sa au înțeles perfect acest resort psihologic. În februarie 2008, Michelle Obama lansa un discurs cu puternice accente mistice: „Trebuie să ne vindecăm sufletele. Sufletul țării noastre este rănit. Ne-am rătăcit. Iar totul începe de la inspirație. Începe de la leadership.” Salvatorul trebuia să fie carismatic, un outsider neatins de eșecurile sistemului, capabil să hipnotizeze masele. Obama a fost întruchiparea acestui profil și a câștigat.
Ulterior, urmând exact aceeași logică a disperării publice, America l-a ales pe Donald Trump. Un alt novice politic, Trump s-a promovat folosind termeni pur mesianici: „Sunt singurul care poate salva această națiune”, proclama el în prima campanie. „Sunt justiția voastră... sunt răzbunarea voastră”, a plusat în cea de-a doua.
Pentru a-și consolida statutul de providență, Trump a introdus în politica americană un element specific mai degrabă regimurilor autocratice: cultul propriei personalități. Recent, în Florida, a fost inaugurată cu fast o statuie gigantică aurită chiar în fața clubului său de golf. În plus, el le-a oferit alegătorilor o ideologie de tipul „Noi versus Ei”, populată cu dușmani de serviciu: de la noi imigranți și „inamici interni” (democrații), până la NATO și, mai nou, Iranul.
Totuși, Trump nu este etern. Un al treilea mandat, ilegal de altfel, este puțin probabil din cauza vârstei (se apropie de 80 de ani) și a barierelor constituționale. Mai mult, cota sa de popularitate se topește văzând cu ochii: în prezent, doar 36% dintre americani îi mai aprobă activitatea.
Dilema democraților pentru 2028: Moștenirea „New Deal” și capcana moralismului
Până în 2028, Partidul Democrat se va trezi în fața unei întrebări existențiale: cine va candida pentru a bloca un mecanism republican extrem de bine consolidat, bazat pe judecători numiți de Trump și pe gerrymandering (reconfigurarea hărților electorale care le asigură republicanilor controlul în Congres chiar și când sunt în minoritate)?
După eșecurile unui Trump total nepregătit pentru funcția supremă, democrații nu mai pot paria nici pe un candidat strict de sistem. Experiența cu Joe Biden – un profesionist experimentat care a refuzat până în ultimul moment să cedeze locul în ciuda problemelor evidente de vârstă – a discreditat definitiv conceptul de președinte „clasic”.
Dar ce pot aduce nou democrații pentru a contracara trumpismul? Rădăcinile doctrinei lor actuale coboară până în anii Marii Depresiuni, când Franklin D. Roosevelt a lansat celebrul „New Deal”. Acea filosofie liberală stipula că guvernul nu mai este doar un facilitator pentru afaceri, ci un arbitru care reglementează piața, asigură protecție socială și construiește infrastructură. Ulterior, în a doua jumătate a secolului XX, statul democrat s-a transformat într-un garant al drepturilor individuale, al ecologismului și al unor valori morale precum toleranța față de minorități și compasiunea pentru cei defavorizați.
Însă în ultimul deceniu, retorica excesiv de moralizatoare a liberalilor, dublată de o lipsă cronică de acțiune concretă, a început să irite electoratul. Conservatorii, conduși acum de Trump, speculează agresiv această vulnerabilitate, taxându-i pe democrați drept „socialiști represivi” sau „luptători pentru tot ce-i bun” (pe banii contribuabililor).
În fața acestei blocade ideologice, democrații au doar două opțiuni: întoarcerea la liberalismul tradițional sau populismul de stânga. Totul în timp ce cererea publicului pentru un „salvator” rămâne uriașă.
Portretele pretendenților: Între moderație fadă, apocalipsă californiană și radicalism de stânga
Kamala Harris: Captivă în trecut. Fosta vicepreședintă, care a pierdut cursa din 2024, rămâne o figură ștearsă. Sloganul ei electoral, „Nu ne vom întoarce înapoi”, făcea referire la vremurile discriminării sistemice, însă pentru un electorat speriat de viitor, mesajul nu a funcționat. Harris reprezintă rețeta clasică: programe sociale, energie verde și sprijin pentru Ucraina. Însă majoritatea americanilor și-au format deja o opinie despre ea, iar această opinie nu aduce victorii.
Gavin Newsom: Profetul din California. Guvernatorul Californiei înțelege perfect spaimele apocaliptice ale Americii. În autobiografia sa recentă, Newsom scrie pe un ton alarmant: „Viața mea în secolul XXI a fost dată peste cap de pandemie, schimbări climatice, incendii de pădure, secetă și ascensiunea autoritarismului...”. Cu toate acestea, Newsom este un „insider” pur sânge care nu a făcut minuni în propriul stat, eșuând în criza nerezolvată a persoanelor fără adăpost. În plus, are conexiuni bizare cu tabăra Trump: fosta lui soție, cu care a rămas în relații excelente, a fost prezentatoare la Fox News și logodnica lui Donald Trump Jr.
Alexandria Ocasio-Cortez (AOC): Mesia din Generația Z. La 36 de ani, AOC este vedeta aripii radicale. Deși este în Congres de șapte ani, se prezintă ca o voce din afara sistemului și știe să joace cartea fricii colective: „Lumea se va sfârși în 12 ani dacă nu rezolvăm schimbările climatice”, avertiza ea. Programul ei, „O societate echitabilă”, propune o intervenție masivă a statului în economie: plafonarea chiriilor, ajutoare sporite și limitarea averilor corporative („Este imposibil să câștigi cinstit un miliard de dolari”, afirmă ea).
AOC are carisma necesară unui lider mesianic. Știe să folosească rețelele sociale și este necruțătoare cu adversarii. Într-o postare tăioasă pe platforma X, l-a atacat direct pe vicepreședintele JD Vance: „JD, ești atât de slugarnic – dacă Trump ar spune că e în regulă să mâncăm cățeluși, tu i-ai cere rețeta”.
Semnele de întrebare privind politica externă
Cu toate acestea, apetitul lui AOC pentru controlul statului și apartenența la „Socialiștii Democrați din America” – o formațiune care preia deseori narativele propagandei ruse – sperie o mare parte din electoratul moderat. Planul ei de a reduce bugetul Pentagonului ridică serioase semne de întrebare, mai ales în actualul context geopolitic.
Poziția sa față de Ucraina este cel puțin ambiguă. Deși declară formal că imperialismul rus nu trebuie încurajat, AOC adaugă nuanțe îngrijorătoare: „Cum va arăta asta în detaliu, cred că necesită o discuție mai profundă”. O astfel de nehotărâre în anul 2026 pare cel puțin bizară. Să nu uităm că, în 2022, ea a votat împotriva legii privind confiscarea activelor oligarhilor ruși în beneficiul Ucrainei.
Harris, Newsom și Ocasio-Cortez sunt, pentru moment, doar cele mai vizibile figuri de pe eșichierul democrat. Însă adevăratul „erou al zilei”, salvatorul capabil să unifice partidul și să electrizeze țara, nu a apărut încă. Dar asta nu înseamnă că nu există. Pe o scenă politică măcinată de anxietate, este foarte posibil ca următorul lider providențial să fie un outsider absolut, adus la putere de valul unei noi crize, între frică și speranță.