De la „interdependență” la „dependență” - cum s-a construit dependența lumii de marile puteri. Studiu de caz SUA

Un aliat care se comportă ca un creditor agresiv, un partener care acționează arbitrar, reguli internaționale aplicate selectiv în favoarea celor puternici – aceasta este realitatea pe care, potrivit premierului Canadei, lumea nu o mai poate ignora.

Ultimul Forum Economic Mondial de la Davos nu a fost marcat de predicții tehnologice sau optimism economic, ci de un mesaj neobișnuit de direct din partea lui Mark Carney, premierul Canadei și fost guvernator al băncilor centrale ale Canadei și Marii Britanii. Considerat un tehnocrat moderat, Carney a transmis un avertisment dur: lumea nu traversează o perioadă de tranziție temporară, ci o ruptură fundamentală a ordinii internaționale.

Ideea că geografia sau apartenența la alianțe occidentale garantează automat securitate și prosperitate nu mai este valabilă, a spus el. Analiza discursului său și a comportamentului tot mai impredictibil al Statelor Unite a fost discutată de Ezra Klein și Henry Farrell, într-o ediție a The Ezra Klein Show, citată de The New York Times.

Pentru țări precum Canada, a devenit evident că integrarea profundă cu economia și infrastructura Statelor Unite, mult timp considerată un avantaj strategic, se transformă într-o vulnerabilitate existențială. Faptul că astfel de mesaje au fost rostite deschis la Davos este, pentru mulți analiști, un semn că vechiul sistem global nu mai funcționează.

Riscurile unei globalizări excesive

Henry Farrell subliniază că, în ultimele două decenii, crizele succesive – financiare, sanitare, energetice și geopolitice – au scos la iveală riscurile unei globalizări excesive. Mai recent, marile puteri au început să transforme interdependența economică într-un instrument de presiune: tarifele comerciale devin arme, infrastructura financiară – un mijloc de constrângere, iar lanțurile de aprovizionare – puncte vulnerabile exploatabile politic.

În acest context apare conceptul de „interdependență militarizată” (weaponized interdependence). Globalizarea nu a fost niciodată complet apolitică, iar nodurile-cheie ale sistemului global – dolarul, sistemul financiar internațional, tehnologiile critice – se află în mare parte sub control american. Inițial, acest control a fost folosit împotriva unor state considerate ostile, precum Iranul sau Coreea de Nord. Astăzi, spun analiștii, el este folosit mult mai larg, inclusiv în raport cu aliați tradiționali.

Mesajul implicit este dur: fără acces la dolar și la tehnologiile americane, un stat își pierde relevanța internațională. Infrastructura care promitea cooperare a devenit un mecanism de control.

Farrell descrie acest proces printr-o metaforă preluată din analiza platformelor digitale: „degradarea” (enshittification). Inițial, o platformă oferă beneficii pentru a atrage utilizatori. Odată ce dependența este creată și ieșirea devine dificilă, regulile se schimbă, condițiile se înrăutățesc, iar utilizatorii sunt exploatați.

Protecție contra loialitate

Aplicată politicii globale, această logică explică modul în care aliații SUA sunt integrați în sisteme financiare și militare complexe, de care apoi devin dependenți. Achiziționarea de armament avansat, de exemplu, nu înseamnă doar cumpărarea unui produs, ci intrarea într-o rețea de mentenanță, date și decizii controlată de furnizor. Accesul poate fi oricând limitat.

În viziunea administrației Trump, această relație nu mai este mascată de limbajul valorilor democratice. Politica externă este prezentată explicit ca o tranzacție: protecție contra loialitate. „Plătești sau rămâi singur” devine regula.

Aceasta subminează imaginea unei ordini internaționale bazate pe reguli, care, deși imperfectă, oferea bunuri publice globale: stabilitate financiară, securitate maritimă, mecanisme de soluționare a disputelor. Potrivit lui Farrell, Mark Carney a spus deschis ceea ce mulți lideri evită: Statele Unite au trecut de la ipocrizie la o formă deschisă de coerciție.

Reacția lumii este una de adaptare prudentă. Farrell face o paralelă cu eseul „Puterea celor fără de putere” al lui Václav Havel: elitele continuă să participe la ritualurile vechiului sistem – summituri, declarații despre valori – chiar dacă încrederea reală a dispărut.

În locul angajamentului apare „hedging-ul” strategic: statele caută alternative, își diversifică alianțele, construiesc sisteme paralele de plăți, tehnologii și standarde. Chiar dacă acestea sunt mai puțin eficiente, ele oferă un avantaj crucial – nu pot fi dezactivate printr-o decizie politică externă.

Paradoxal, spun analiștii, această dinamică face ca lideri autoritari previzibili, precum cel al Chinei, să pară un partener mai stabil decât un aliat imprevizibil.

Intrăm în „neoregalism”

Presiunea exercitată de Statele Unite accelerează astfel fragmentarea sistemului global. Cu cât mecanismele existente sunt folosite mai agresiv, cu atât mai repede lumea va construi alternative.

Intrăm, avertizează Farrell, într-o eră a relațiilor personalizate, nu instituționale – un fel de „neoregalism”, în care acordurile depind de voința unui lider, nu de reguli clare. Problema fundamentală a acestui sistem este instabilitatea: promisiunile nu supraviețuiesc schimbării de lider sau chiar schimbării de dispoziție.

Într-o lume în care regulile se erodează, iar alianțele devin instrumente de presiune, statele sunt forțate să caute soluții individuale de supraviețuire, într-un sistem global din ce în ce mai fragmentat și mai nesigur.