Exclusiv Planul lui Trump pentru Gaza îi va aduce Nobelul sau va aduce și pacea? Expertă: „Acum, pare mai degrabă un exercițiu diplomatic”

Trump a anunțat acceptarea de către Hamas și Israel a planului american de pace la doi ani de la atacul din 2023 și cu puțin înainte de acordarea Nobelului pentru Pace. Raluca Moldovan, expertă în Orientul Mijlociu, explică de ce acum, un acord de pace pare mai degrabă un exercițiu diplomatic.

Donald Trump a anunțat, joi, pe 8 octombrie 2025, că Israel și Hamas au acceptat în principiu „faza întâi” a unui acord de pace propus de Statele Unite, conform postării sale pe platforma Truth Social.

Anunțul vine la doi ani după atacul Hamas din 7 octombrie 2023, care a declanșat conflictul intens din Gaza și cu puțin timp înainte de desemnarea câștigătorului Premiului Nobel pentru Pace, distincție despre care președintele american a declarat deschis că ar trebui să-i fie acordată, în caz contrar fiind vorba despre o ofensă la adresa poporului american.

Elemente-cheie ale planului propus sunt:

- Schimb de ostatici și deținuți: Hamas se angajează să elibereze toți ostaticii israelieni aflați încă în viață, într-un interval de câteva zile după aprobarea acordului. Israel va elibera un număr semnificativ de prizonieri palestinieni, inclusiv persoane condamnate la pedepse grele.

- Retragerea forțelor israeliene: Armata israeliană va fi retrasă până la o linie convenită, denumită „linie de retragere inițială”, în Gaza, ca parte din faza inițială de implementare a planului. Retragerea nu va fi completă imediat – Israel va păstra controlul asupra unor zone strategice, iar evacuarea va fi graduală și condiționată de respectarea acordului.

- Suspendarea ostilităților / armistițiu: o componentă esențială a acordului este încetarea focului, care va fi însoțită de condiții stricte de cooperare și verificare între părți. În perioada schimbului de prizonieri și ostatici, luptele vor fi suspendate.

- Garanții și guvernare tranzitorie: planul include ideea formării unei conduceri tehnocrate sau a unui comitet temporar în Gaza, sub supravegherea unei structuri internaționale numite „Board of Peace”. Hamas nu va avea un rol direct în administrarea imediată a teritoriului. De asemenea, se propune crearea unei forțe internaționale de securitate care să asigure demilitarizarea zonei și să ofere instruire forțelor de ordine palestiniene.

Raluca Moldovan, conferențiar doctor la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj și expertă în problemele Orientului Mijlociu, explică care sunt șansele de reușită ale acestui plan și cum arată viitorul pentru această zonă în lumina acestei noi evoluții.

„Acordul pare mai degrabă un exercițiu diplomatic decât un proces aplicabil”

Adevărul: Credeți că acest plan are șanse de reușită? De ce depind aceste șanse?

Raluca Moldovan: Planul de pace are o șansă reală doar dacă este însoțit de o presiune politică consistentă asupra tuturor actorilor implicați și dacă există garanții internaționale concrete. În prezent, consensul lipsește. Israelul, Hamas, Autoritatea Palestiniană, statele arabe și marile puteri urmăresc obiective diferite, iar acest lucru face ca un acord să fie mai degrabă un exercițiu diplomatic decât un proces aplicabil. Succesul depinde în primul rând de politica internă israeliană. Guvernul actual este fragmentat, iar partidele de extremă dreapta se opun oricărei concesii teritoriale sau recunoașteri a unui partener palestinian legitim.

Pe de altă parte, partea palestiniană nu are o voce unică: Hamas controlează militar Gaza, dar nu are legitimitate diplomatică, în timp ce Autoritatea Palestiniană are legitimitate externă, dar nu controlează faptic teritoriul. În absența unei reconcilieri interne sau a unei noi formule de reprezentare, negocierile rămân fără un interlocutor clar.

Șansele depind și de cât de ferm acționează actorii externi. Statele Unite, Uniunea Europeană și unele state arabe pot influența procesul, însă doar dacă își coordonează presiunea. Deocamdată, interesele lor strategice nu coincid suficient pentru a produce un front comun. La fel de esențial este și un plan realist de reconstrucție a Gazei, altfel orice acord rămâne o declarație abstractă.

Cum vedeți viitorul oamenilor din Gaza pe termen scurt?

Cel mai probabil scenariu pe termen scurt ar putea fi o administrație interimară susținută de state arabe și monitorizată internațional, cu un rol limitat al Israelului în materie de securitate la frontieră. Există și riscul unui scenariu negativ, în care conflictul se prelungește informal, iar Gaza rămâne un teritoriu devastat și fragmentat. În cel mai optimist caz, teritoriul ar putea fi reintegrat într-o structură palestiniană unificată, dar asta presupune o reconstrucție politică profundă.

E fezabilă soluția celor două state?

Soluția celor două state rămâne în teorie modelul acceptat internațional, însă în practică este mai dificilă ca oricând. Extinderea coloniilor israeliene în Cisiordania a schimbat realitățile demografice și teritoriale, ceea ce complică trasarea unei frontiere viabile. Lipsa unei conduceri palestiniene unitare îngreunează negocierile, iar actuala clasă politică israeliană nu lasă impresia că ar accepta un stat palestinian suveran. Totuși, dacă actualul conflict produce suficientă presiune regională și internațională, s-ar putea contura o variantă modificată a soluției: o autonomie extinsă, garanții internaționale de securitate și un proces etapizat, mai degrabă decât o proclamare rapidă a unui stat. În esență, șansele unui plan de pace există, dar nu în forma clasică. Ar fi nevoie de schimbări politice în Israel, de o restructurare a reprezentării palestiniene și de o arhitectură internațională mult mai robustă decât tot ce s-a încercat până acum.

Diferența față de planurile de pace precedente

Există scepticism atât în rândul palestinienilor, cât și al israelienilor, cu privire la Planul de pace propus de SUA, din cauza precedentelor în care au fost făcute armistiții sau acorduri dar nu s-au implementat integral. Cu ce este diferit acest plan de celelalte?

Scepticismul este firesc, pentru că memoria politică a ambelor comunități e marcată de acorduri anunțate cu solemnitate și abandonate ulterior în ambiguitate sau violență. Atât palestinienii, cât și israelienii au văzut armistiții care nu au schimbat realitatea de pe teren, fie din cauza lipsei de voință politică, fie din cauza unor calcule interne sau regionale care au blocat aplicarea lor. De aceea, orice nou plan e privit mai degrabă prin prisma eșecurilor trecute decât a promisiunilor actuale.

Ceea ce deosebește acest plan este contextul dramatic generat de războiul recent: o criză umanitară fără precedent în Gaza, o presiune internațională în creștere și un risc real de extindere regională. Statele Unite nu intervin dintr-un impuls idealist, ci pentru că situația riscă să devină incontrolabilă, inclusiv din punct de vedere strategic. Washingtonul încearcă să combine elemente militare, politice și economice într-un pachet coerent: reducerea treptată a ostilităților, un mecanism de reconstrucție finanțat internațional, o formulă de guvernare tranzițională și o eventuală relansare a discuțiilor privind statutul final al teritoriilor palestiniene.

Diferența, cel puțin la nivel declarativ, constă în faptul că planul nu mai presupune doar oprirea violenței, ci și definirea unui cadru administrativ și politic post-conflict.

Totuși, faptul că acest plan ar fi mai complex nu îl face automat mai aplicabil. În Israel, există fracturi politice profunde și o parte a leadershipului actual respinge orice formulă care implică o recunoaștere politică a palestinienilor. În rândul palestinienilor, legitimitatea actorilor politici este contestată, iar populația a văzut prea multe inițiative internaționale care nu au schimbat nimic. Orice propunere care nu garantează reconstrucție reală, libertate de mișcare și o perspectivă politică clară va fi întâmpinată cu neîncredere. Dacă există acum o fereastră, ea provine nu din entuziasm, ci din epuizare, presiune și necesitate strategică. Marile puteri și statele arabe încearcă să evite un nou ciclu de radicalizare, iar opinia publică internațională pune presiune pentru o soluție durabilă. Dar această conjunctură nu ține la nesfârșit. Dacă planul nu vine la pachet cu mecanisme de implementare obligatorii, cu garanții de securitate și cu implicarea unor actori regionali credibili, riscă să aibă soarta acordurilor anterioare.

În concluzie, diferența față de planurile trecute nu constă doar în conținut, ci în contextul politic și strategic care îl împinge înainte. Șansele de implementare ar putea fi ușor mai mari, dar numai dacă presiunea externă este tradusă în angajamente concrete și dacă se generează o arhitectură politică în care niciuna dintre părți nu simte că pierde definitiv. În absența acestui lucru, scepticismul va rămâne nu doar justificat, ci profetic.

„În lipsa unui mecanism de verificare, termeni precum „încetare definitivă a focului” sau „retrageri complete” rămân simple declarații politice”

Credeți că rămâne în picioare planul de 20 de puncte prezentat de Trump în septembrie sau acesta a fost adaptat? Care credeți că sunt punctele problematice ale acestui plan?

Planul anunțat luna trecută de Casa Albă urmărește să combine mai multe elemente: încetarea imediată a ostilităților, recuperarea ostaticilor, retragerea militară a Israelului în etape, dezarmarea (în termeni stricți) a Hamas, instituirea unui guvern provizoriu sub supraveghere internațională și reconstruirea infrastructurii distruse. Deocamdată, propunerile din planul prezentat de președintele Trump reprezintă baza negocierilor indirecte care au loc în Egipt, dar este destul de plauzibil ca formula finală să nu includă toate acele propuneri sau să nu le includă în exact aceeași formă.

În ciuda faptului că negocierile au început, nu este deloc sigur că Hamas va accepta un plan care, în esență, îi cere să capituleze – nu doar să negocieze. Este posibil ca unele dintre cele 20 de puncte să fie formulate de așa manieră încât să fie inacceptabile pentru Hamas, tocmai pentru a-i oferi ocazia lui Netanyahu să spună că partea adversă este de rea-credință, așa cum s-a mai întâmplat în trecut, caz în care se va ajunge tot la o soluție militară pe care Trump pare să o sprijine. Punctul central al planului — dezarmarea Hamas și transferul autorității — nu poate fi impus fără acceptul grupării. Dacă Hamas refuză, planul fie stagnează, fie Israel reaprinde ofensiva sub pretextul că nu există altă opțiune diplomatică credibilă.

Cum credeți că se va asigura că toate părțile respectă acordul (eliberarea tuturor ostaticilor, retragerea, încetarea definitivă a focului)? Cum se vor gestiona încălcările?

Respectarea unui acord în acest conflict nu poate fi lăsată pe seama bunei-credințe a părților sau pe garanții vagi. Dacă există o șansă reală de aplicare, ea depinde de introducerea unui mecanism extern de verificare și control, pentru că nici israelienii, nici palestinienii nu au încredere unii în alții și nici nu dispun de instituții comune care să impună reguli. Eliberarea ostaticilor, retragerea militară și încetarea permanentă a focului ar necesita un cadru cu 3 piloni. Primul ar fi unul tehnic și operațional, eventual prin observatori internaționali, trupe multifuncționale sau o forță de monitorizare combinată (state arabe + ONU + actori occidentali), cu acces pe teren și mandat clar. Fără prezență fizică și capacitate de raportare directă, verificarea încetează să existe și totul revine la declarații politice.

Al doilea ar trebui să fie unul politico-diplomatic, în care SUA, Qatar, Egipt, UE și eventual alte state garante oferă nu doar mediere, ci și presiune reală – prin condiționarea ajutorului militar, economic, logistic sau politic. Orice acord care nu poate fi impus prin pârghii externe riscă să fie abandonat la prima criză, din motive electorale, tactice sau ideologice.

Al treilea pilon ar implica un mecanism de răspuns la încălcări. Nu vorbim de un tribunal imediat, ci de un proces gradual: identificare, notificare, presiune și, în ultimă instanță, sancțiuni. Pentru Israel, asta ar putea însemna suspendarea temporară a anumitor forme de sprijin militar sau politic. Pentru palestinieni, ar putea fi restrângerea accesului la fonduri, limitarea canalelor diplomatice sau schimbarea modului în care ajutorul umanitar este distribuit. Problema e că astfel de măsuri au fost rar aplicate consecvent în trecut, iar lipsa lor de credibilitate alimentează scepticismul.

În privința ostaticilor, un acord real ar presupune eliberarea etapizată, legată de fazele unui armistițiu monitorizat. Fără un calendar verificabil și fără garanți externi, orice „promisiune totală” devine retorică. Retragerea militară, la rândul ei, ar trebui să fie corelată cu o prezență internațională de securitate, chiar dacă temporară, și cu un plan clar de tranziție administrativă în Gaza.

Întrebarea grea este ce se întâmplă când una dintre părți încalcă acordul. Experiența arată că reacțiile au fost fie disproporționate, fie inexistente. Pentru ca un acord să funcționeze, încălcările minore trebuie sancționate imediat prin presiune diplomatică, iar cele majore prin măsuri coordonate. Asta presupune ca garanții internaționali să își asume nu doar rolul de „facilitatori”, ci și de autori ai consecințelor.

În lipsa unui mecanism de verificare cu mandat clar și a unor sancțiuni automatizate la încălcarea angajamentelor, termenii precum „încetare definitivă a focului” sau „retrageri complete” rămân simple declarații politice. Realismul impune o arhitectură externă de implementare, altfel acordul va fi negociat la Geneva sau Washington și încălcat la Rafah și Khan Yunis înainte ca cerneala să se usuce.

„Din perspectiva Hamas, dezarmarea ar echivala cu renunțarea la singurul instrument de presiune”

Credeți că Hamas va accepta dezarmarea totală?

O dezarmare totală a Hamas, în sens clasic – predarea armelor, dizolvarea brigăzilor militare și renunțarea definitivă la capacitatea de atac – este improbabilă în absența unei transformări politice majore și a unor garanții pe care, în acest moment, niciun actor nu le poate oferi plauzibil. Hamas nu este doar o grupare armată, ci și o structură ideologică, socială și politică, cu rețele regionale și susținere într-o parte a populației palestiniene, a cărei constituție, formulată în 1987, are drept obiectiv principal distrugerea statului Israel, nu crearea unui stat Palestinian bazat pe soluția celor doua state. Dezarmarea nu poate fi cerută ca o condiție unilaterală, fără o ofertă care să-i schimbe fundamental statutul și mediul strategic.

Din perspectiva Hamas, dezarmarea ar echivala cu renunțarea la singurul instrument de presiune pe care îl mai are în fața Israelului și a lumii arabe. Chiar și organizații care au intrat în procese de pace – precum IRA în Irlanda de Nord sau FARC în Columbia – au renunțat la arme doar după ce au obținut recunoaștere politică, garanții de securitate, inclusiv internaționale, și participare la un cadru administrativ. În cazul Hamas, astfel de garanții nu există; dimpotrivă, există teama că după orice dezarmare ar urma fie eliminarea fizică a liderilor, fie marginalizarea completă a mișcării.

Cel mult, se poate discuta despre o „demilitarizare etapizată”, sub forma unei integrări a structurilor armate într-o forță de securitate palestiniană reconstituită, cu supraveghere internațională și implicarea unor state arabe. Însă acest lucru ar presupune existența unei autorități palestiniene unificate și legitime, ceea ce nu avem în prezent. Mai mult, ar necesita un acord nu doar cu Israelul, ci și cu Iranul, Qatarul sau alte state și rețele care au susținut militar și financiar Hamas.

Există un scenariu intermediar: mișcarea ar putea accepta renunțarea la anumite tipuri de armament – rachete, tuneluri ofensive, arsenal greu – în schimbul retragerii israeliene, relaxării blocadei și participării la administrația civilă din Gaza. Chiar și așa, brigăzile ar încerca să păstreze o structură latentă, similară altor grupări care „se suspendă” fără a se autodizolva.

În concluzie, dezarmarea totală nu este realistă ca precondiție, dar poate deveni parte a unui proces lung, condiționat de schimbări politice, soluții de securitate supravegheate și transformarea statutului Hamas din actor militar dominant într-un actor politic constrâns. Fără o ofertă coerentă și garantată, solicitarea dezarmării absolute va rămâne o formulă retorică, nu un obiectiv aplicabil.

„Reconstrucția Gazei va necesita miliarde de dolari și o gestionare transparentă”

Cum credeți că ar trebui să se efectueze supervizarea Gazei în perioada de tranziție? Cum va trebui să funcționeze comitetul tehnocratic prevăzut în plan?

Orice perioadă de tranziție în Gaza are nevoie de o arhitectură de supraveghere care să combine legitimitatea locală, capacitatea tehnică și garanțiile internaționale. Dacă această structură lipsește sau e doar simbolică, tranziția riscă să devină fie o ocupație mascată, fie un vid de putere care recreează conflictul. Supervizarea nu poate fi asigurată exclusiv de Israel sau doar de o entitate palestiniană slabă. Cel mai realist scenariu ar fi o formulă mixtă, cu implicarea unor state arabe moderate (Egipt, Iordania, poate Emiratele Arabe Unite), sub umbrelă ONU sau cu sprijinul Uniunii Europene și Statelor Unite. Esențial este ca supravegherea să fie percepută nu ca un control militar extern, ci ca o garanție de stabilizare. O prezență internațională cu mandat clar – civil, de securitate limitată și cu acces umanitar – ar putea preveni atât reînarmarea actorilor locali, cât și impunerea unilaterală din partea Israelului.

În paralel, comitetul tehnocratic prevăzut în plan poate funcționa doar dacă are autonomie reală față de facțiunile politice și susținere instituțională concretă. Nu este suficient să fie compus din „experți independenți”, dacă aceștia nu beneficiază de infrastructură administrativă, resurse financiare și un mandat clar. Rolul lor ar trebui să acopere reconstrucția, gestionarea serviciilor publice, redeschiderea economiei și coordonarea ajutorului internațional. Fără pârghii asupra bugetului, forțelor de ordine, punctelor de intrare și distribuției de resurse, orice comitet rămâne o fațadă birocratică.

Un obstacol major va fi relația acestui comitet cu Autoritatea Palestiniană și cu actorii locali din Gaza. Dacă este perceput ca fiind impus din exterior sau ca instrument de marginalizare a facțiunilor existente, va eșua. Dacă, dimpotrivă, este subordonat politic rivalităților interne, își pierde credibilitatea internațională. Echilibrul ar putea fi atins doar printr-un mandat limitat în timp, un sistem de raportare către un consiliu de garantare internațional și o distribuție etapizată a responsabilităților către o administrație palestiniană restructurată. Dat fiind că Hamas a fost actorul palestinian principal în acest conflict, alte grupări, cu o agendă cel puțin la fel de radicală, precum Jihadul Islamic Palestinian, au trecut într-un relativ con de umbră, dar nu poate fi exclusă posibilitatea ca acestea să încerce să saboteze orice efort de pace, în ciuda condițiilor agreate de Hamas, care nu poate vorbi și în numele acestora.

Este crucial și ca acest comitet să aibă acces direct la fonduri și la mecanisme de finanțare supravegheate, pentru a evita corupția și blocajele. Reconstrucția Gazei va necesita miliarde de dolari și o gestionare transparentă, nu o rețea opacă de intermedieri politice. În esență, supervizarea Gazei în perioada de tranziție trebuie să fie suficient de internaționalizată ca să garanteze securitate și reconstrucție, dar suficient de ancorată local pentru a genera legitimitate. Iar comitetul tehnocratic nu poate fi un decor diplomatic: trebuie să funcționeze ca un guvern provizoriu cu atribuții clare, pârghii financiare și protecție politică externă. Fără această combinație, tranziția riscă să fie capturată, fie contestată, fie ignorată pe teren.

Cine va coordona reconstrucția și cu ce bani?

Reconstrucția Gazei nu poate fi lăsată nici în mâna unei singure entități, nici nu poate avea loc într-un vacuum politic. Dacă nu se stabilește o arhitectură clară de coordonare, resursele vor fi fie blocate, fie deturnate, fie risipite în proiecte simbolice fără impact real. Cel mai probabil, coordonarea va fi asumată de un consorțiu internațional în care vor conta trei centre de putere: statele din Golf (în special Qatar, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite), instituțiile occidentale (UE, SUA, Banca Mondială) și agențiile ONU. Fiecare are propriile interese și condiționalități, iar cheia succesului va fi combinarea resurselor financiare ale primilor cu mecanismele tehnice și de monitorizare ale celorlalți. Însă fără o structură administrativă locală funcțională, reconstrucția riscă să fie doar o succesiune de contracte externe fără rezultate palpabile pentru populație.

În privința finanțării, bani există – dar nu fără condiții. Statele din Golf ar putea acoperi cea mai mare parte a costurilor, atât ca instrument de influență regională, cât și pentru a preveni radicalizarea suplimentară. Uniunea Europeană și SUA ar urma să contribuie sub forma de fonduri pentru infrastructură, ajutor umanitar și stabilizare economică. ONU poate gestiona distribuția ajutorului și implementarea proiectelor, dar are nevoie de acces fizic și securizat. Banca Mondială și alte instituții financiare ar putea structura fonduri multilaterale condiționate de transparență și stabilitate minimă. Problema nu este doar „cine plătește”, ci „cine controlează fluxul banilor”. Dacă Israelul menține controlul asupra punctelor de intrare și ieșire, fiecare transport de materiale va depinde de aprobări politice. Dacă influența Hamas persistă informal, donatorii vor ezita să aloce fonduri serioase de teama deturnării. Dacă Autoritatea Palestiniană este reintegrată în Gaza, dar fără o reformă, riscul de corupție și blocaj birocratic rămâne ridicat.

O soluție funcțională ar fi crearea unui mecanism financiar supravegheat internațional – un fond multilateral dedicat reconstrucției, cu audit extern, distribuție etapizată și contracte atribuite transparent. Controlul ar trebui împărțit între un organism tehnocratic palestinian, un grup de state donatoare și agenții ONU, cu raportare publică și verificare pe teren. Un astfel de sistem ar permite evitarea dublei capturi: de către actori locali și de către interese geopolitice care ar putea condiționa fondurile politic.

În concluzie, reconstrucția nu poate fi delegată unui singur actor. Va fi un exercițiu de coexistență între finanțatori arabi, garanți occidentali, implementatori ONU și administratori palestinieni. Banii vor veni, dar vor fi distribuiți doar dacă există un cadru instituțional robust și o minimă stabilitate militară. Fără aceste două condiții, discuția despre „cine reconstruiește Gaza” riscă să rămână o formulă diplomatică, nu un plan real.

„Dacă Bucureștiul dorește să conteze, trebuie să identifice din timp nișe clare”

Poate România să contribuie la negocierile diplomatice ulterioare sau la reconstrucție?

România ar putea juca un rol, dar nu unul central, ci cel mult unul de sprijin strategic și tehnic, dacă își calibrează corect poziția și resursele. Nu este un actor cu influență directă asupra părților, însă are câteva atuuri care o pot face relevantă într-un cadru multilateral.

Pe zona diplomatică, România poate acționa prin trei canale: în cadrul UE, în relație cu SUA și prin poziția sa în formate multilaterale (NATO, ONU). Dacă Uniunea Europeană își va asuma un rol mai vizibil în gestionarea fazei post-conflict, Bucureștiul poate contribui la conturarea pozițiilor comune, mai ales pe dimensiunea civilă și umanitară. De asemenea, România are relații bune atât cu Israelul, cât și cu state arabe moderate, ceea ce îi conferă o anumită credibilitate ca intermediar tehnic sau facilitator de dialog la nivel de experți, nu de vârf politic.

În ceea ce privește reconstrucția, contribuția României poate fi realistă în trei direcții: expertiză tehnică (infrastructură, administrație locală, reconstrucția sistemelor civile), participare la misiuni internaționale sub egida UE sau ONU și implicare financiară simbolică prin fonduri dedicate sau proiecte punctuale. Nu poate concura cu statele din Golf sau cu marile economii europene, dar poate intra în consorții de reconstrucție, poate oferi personal specializat sau poate coordona anumite proiecte în domeniul medical, educațional sau logistic.

România mai are un avantaj: experiența din teatre precum Afganistan, Irak sau Balcanii de Vest, unde a lucrat în contexte de reconstrucție post-conflict și cooperare civil-militară. Aceste precedente pot fi valorificate, dacă există voință politică și coordonare cu aliații. Ceea ce trebuie evitat este o implicare declarativă fără acoperire practică, ori o poziționare neutră care nu produce nici influență, nici vizibilitate. Dacă Bucureștiul dorește să conteze, trebuie să identifice din timp nișe clare: reconstrucția instituțiilor locale, misiuni de observare, spitale de campanie, consiliere pentru gestionarea refugiaților sau susținerea proceselor de guvernare civilă.

Așadar, România poate contribui, dar numai ca parte a unui efort coordonat european sau internațional. Nu va fi un actor de negociere directă, însă poate deveni utilă în faza de implementare și stabilizare, dacă își asumă un rol pragmatic, nu ceremonial.