Vom regreta că am ales calea către o lume nouă, a haosului, avertizează The Guardian

Ordinea internațională construită după Al Doilea Război Mondial, sub conducerea Statelor Unite, se confruntă cu o erodare fără precedent, potrivit concluziilor exprimate la începutul lui 2026 la două dintre cele mai importante reuniuni globale: Formul Economic Mondial de la Davos și Conferința de Securitate de la Munchen.

Tonul discuțiilor a fost unul sobru. Ideea că interdependența economică garantează pacea — un principiu central al arhitecturii postbelice — este tot mai contestată. Unii lideri susțin că sistemul bazat pe reguli, susținut timp de opt decenii de Washington, nu mai funcționează în forma cunoscută.

„Epoca s-a încheiat”

La Davos, premierul Canadei, Mark Carney, a declarat că ordinea globală garantată de SUA „a luat sfârșit”. El a afirmat că marile puteri folosesc tot mai des instrumente economice — tarife, infrastructură financiară, lanțuri de aprovizionare — ca pârghii de presiune geopolitică.

„Trebuie să alegem între a concura pentru favorurile marilor puteri sau a construi un al treilea drum, cu influență reală”, a spus el, sugerând necesitatea unor noi alianțe și parteneriate.

Câteva săptămâni mai târziu, la München, cancelarul german Friedrich Merz a avertizat că „ordinea internațională bazată pe drept și norme se destramă”, iar pretenția Statelor Unite la leadership este „contestată — sau poate deja pierdută”.

Un raport pregătit pentru conferință a afirmat explicit că sistemul centrat pe SUA, construit în peste 80 de ani, este în curs de dezintegrare.

Politica Washingtonului și reacțiile internaționale

Președintele american Donald Trump a susținut în repetate rânduri că aliații au profitat de garanțiile de securitate și de piața deschisă a SUA, fără a contribui suficient în schimb. Criticii spun că Washingtonul a stabilit multe dintre regulile ordinii globale, dar le-a încălcat atunci când a considerat necesar.

Temerile privind tarifele americane au determinat, potrivit relatărilor, accelerarea unor acorduri comerciale, inclusiv între Uniunea Europeană și India. Alte state — precum Canada, Coreea de Sud sau Brazilia — au intensificat dialogul cu China, în căutarea unui echilibru strategic.

Totuși, construirea unor alianțe alternative s-a dovedit dificilă. Acordul comercial dintre UE și blocul Mercosur, negociat inițial în 2019, a întâmpinat obstacole politice semnificative în Europa.

Ceea ce pierde lumea

În ciuda tuturor acuzațiilor de ipocrizie și de impunere a voinței „cu țeava armei”, în special în America Latină, ordinea centrată pe America a oferit o serie de beneficii sociale reale. Printre acestea:

-sistemul de reguli și mecanisme de soluționare a litigiilor care au susținut economia liberală globală;

-dolarul ca mijloc global de schimb;

-obligațiuni de trezorerie americane cu risc scăzut pentru guverne și investitori din întreaga lume;

-un regim de securitate colectivă de la Balcani până la Oceanul Pacific.

A pierde toate acestea înseamnă a te găsi într-un vid. Și nu există nimeni care să-l umple. China, singurul stat comparabil ca putere cu Statele Unite, nu urmărește să preia rolul de hegemon global și să apere ordinea liberală multilaterală. Propriul său model mercantilist - de la subevaluarea monedei la subvenționarea exportatorilor cu o piață internă închisă - face din Beijing un lider nesigur în ochii Europei și ai țărilor din America Latină, care se îneacă în mărfuri chinezești.

Japonia, una dintre cele mai mari economii ale lumii, este prea dependentă de garanțiile de securitate americane pentru a ignora în mod deschis Washingtonul. Uniunea Europeană, care, după anumite măsuri, este egalul economic al SUA, nu este nici ea capabilă să iasă din umbra americană, mai ales având în vedere dependența sa de SUA pentru a controla Rusia și a proteja Ucraina. Secretarul general al NATO, Mark Rutte, i-a făcut de rușine pe optimiști : „Dacă cineva de aici crede că UE sau Europa în general se poate apăra fără SUA, să continue să viseze. Noi nu putem. Avem nevoie unii de alții.”

Canada, în ciuda retoricii sale despre independență, trimite două treimi din exporturile sale către Statele Unite. Chiar și visele franceze despre „autonomie strategică” sunt spulberate de realitate: Europa pur și simplu nu produce armele necesare pentru o adevărată independență. Recenta controversă privind proiectul franco-german de avioane de vânătoare nu a făcut decât să sublinieze faptul că voința politică pentru astfel de proiecte lipsește catastrofal.

Însă Carney are probabil dreptate: aceasta este o „pauză, nu o tranziție”. Chiar dacă Trump va fi succedat de „o persoană rezonabilă care înțelege valoarea relațiilor internaționale reciproc avantajoase”, va fi extrem de dificil să convingi țările care au petrecut patru ani apărându-se de agresiunea americană să se întoarcă pur și simplu sub influența SUA.

Cel mai probabil scenariu nu este o nouă ordine, ci un haos complet: fără reguli convenite pentru comerțul internațional, finanțe și o înțelegere comună a suveranității. O posibilă divizare în sfere de influență: majoritatea țărilor mai slabe se vor afla într-o dependență „vasală” față de China sau Statele Unite, în timp ce unii jucători majori ai „sudului global” - Brazilia, India, Indonezia - vor încerca să echilibreze între cei doi poli.

Noua realitate va fi mai costisitoare și mai periculoasă pentru toată lumea. Abandonarea lanțurilor globale de aprovizionare și a instituțiilor comune înseamnă: creșterea costurilor pentru întreprinderi și consumatori, restrângerea piețelor, iar fiecare țară va fi obligată să caute protecție împotriva amenințărilor: economice, de mediu și de securitate.

„Vom regreta că am ales această cale”, rezumă The Guardian. La urma urmei, „cei puternici pot face ce vor, dar cei slabi trebuie să îndure ceea ce este inevitabil” - această teză a lui Tucidide devine din nou realitate.

În absența unui consens asupra regulilor globale, spun participanții la forumuri, politica forței riscă să revină în prim-plan.

Întrebarea care rămâne, au concluzionat unii lideri, nu este doar cine va conduce, ci dacă sistemul internațional va mai fi guvernat de reguli comune — sau de interese susținute prin putere.