Protectorat american? Nu, un nou val de lideri locali

A spune că am devenit indispensabili acestor parteneri ar fi o exagerare. România trebuie să acţioneze pentru a transforma posibilităţile actuale în certitudini, la Washington, aşa cum atrage atenţia autorul, dar şi în alte centre globale. Rămâne de văzut dacă avem cu ce şi dacă avem cu cine. De Sebastian Burduja

>> Reacţii la teza unui protectorat total al SUA asupra României - care a generat dosarul de copertă al ediţiei FP România nr. 48 (oct/ nov 2015). 

Alături de această teză, dosarul include şi opt contra-argumente, de la Corina Rebegea, Sorin Adam Matei, Doru Lionăchescu, Radu Magdin, Sebastian I. Burduja, Liviu Mureşan & Matei Păun şi Filon Morar. 

Gabriel Elefteriu ne oferă o analiză curajoasă a politicii externe româneşti de astăzi, alături de câteva scenarii pentru cea de mâine. Premisa fundamentală se înscrie în logica celebrului dicton marca Winston Churchill: „Niciodată să nu pierzi ocaziile unei crize” (Never let a good crisis go to waste). Argumentul este construit dintr-o perspectivă de factură realistă în care relaţiile dintre state sunt definite de puterea lor, mai ales de tip hard (şi mai ales în jurul dimensiunii militare). Este o posibilitate, nu un adevăr absolut.

România are într-adevăr şansa unei poziţionări favorabile în contextul geostrategic regional post-Crimeea, nu doar faţă de Statele Unite, ci faţă de întregul Occident care apără principiile democraţiei şi ale economiei de piaţă. Dar a spune că am devenit indispensabili acestor parteneri ar fi o exagerare. România trebuie să acţioneze pentru a transforma posibilităţile actuale în certitudini, la Washington, aşa cum atrage atenţia autorul, dar şi în alte centre globale. Rămâne de văzut dacă avem cu ce şi dacă avem cu cine – nu (doar) la nivel decizional, unde este firesc să mizăm pe specialişti care înţeleg dinamicile parteneriatelor strategice, ci prin toate mecanismele de care un stat ar trebui să dispună în promovarea mesajelor sale (lobby profesionist, organizaţii puternice în diaspora, companii private etc.).

Mai mult, tocmai în contextul post-Crimeea, România trebuie să sprijine integrarea europeană a Republicii Moldova cu inteligenţă, curaj şi pragmatism. Cele două state româneşti pot deveni unul singur într-o Europă unită, îndreptând o eroare istorică. 

Complexitatea parteneriatului strategic România-SUA nu se poate reduce la un singur termen, cu atât mai mult unul depăşit în actualul context modern, şi nici la o singură dimensiune (de securitate). Un scenariu al neutralităţii de tip elveţian, în partea noastră de lume şi pornind de la apartenenţa fermă la NATO şi la axa Washington-Londra-Bucureşti, este un exerciţiu de imaginaţie interesant pentru o dezbatere academică, dar fără aplicabilitate. Cine îşi închipuie că unui stat care renunţă la suveranitatea sa în politica externă i se va permite ulterior să îşi întărească propriile capabilităţi şi să îşi declame, cu seninătate, neutralitatea?

În realitate, SUA au mult mai mare nevoie de un partener puternic şi credibil decât de un simplu yes-man în regiune, aşa cum România s-a mai poziţionat, din păcate, în trecutul recent. A nu se confunda datoria de a ne coordona în politica externă cu aliaţii noştri – desigur, de pe o poziţie proprie şi cu suficiente argumente, inclusiv în plan militar (rămâne valid principiul peace through strength) – cu renunţarea la suveranitate. Decidenţii de la Washington ştiu că alianţa strategică cu o Românie prosperă şi democratică este singura soluţie care va funcţiona pe termen lung. Mai mult, tocmai în contextul post-Crimeea, România trebuie să sprijine integrarea europeană a Republicii Moldova cu inteligenţă, curaj şi pragmatism. Cele două state româneşti pot deveni unul singur într-o Europă unită, îndreptând o eroare istorică. Totul este ca la masa discuţiilor cu partenerii noştri externi să se aşeze reprezentanţi capabili şi cu coloană vertebrală, ceea ce rămâne o aşteptare generală de la România, acasă şi peste hotare, de peste 25 de ani.

Astăzi România nu trebuie să se predea – oricum niciun aliat nu îi cere asta –, ci să se afirme şi să se dezvolte. Discuţia de fond rămâne relevantă, iar întrebarea trebuie pusă explicit: cum poate România să-şi facă respectat punctul de vedere în relaţia cu marile puteri? Sau, altfel spus, cum putem să fim ascultaţi, nu doar (eventual) auziţi?

Primul pas – şi condiţia sine qua non – rămâne tocmai formarea şi responsabilizarea unei noi generaţii de lideri în arena publică românească. Din acest punct trebuie să înceapă recredibilizarea şi modernizarea României. Partenerii externi pot întinde o mână de ajutor prin pregătirea riguroasă, cu mijloace de ultimă generaţie, a tuturor celor care pot şi vor să spargă barierele de reprezentare şi să pună umărul la România în 3D pe care o dorim cu toţii: România democratică, dezvoltată şi demnă.

Sebastian I. Burduja este Preşedinte şi Membru Fondator al Fundaţiei CAESAR – Centrul de Acces la Expertiza Studenţilor şi Absolvenţilor Români.