La un an de la moartea lui Gaddafi. Libia încă se luptă cu umbrele trecutului său tumultuos

S-a împlinit un an de la moartea liderului libian Muammar Gaddafi, dar influenţa sa şi deceniile unei conduceri de fier continuă să bântuie noile autorităţi. Dictatorul a lăsat o stare instabilă în ţară, nu doar din punct de vedere politic, peste care e greu să pui bazele unei societăţi sănătoase şi democratice.

Între timp Libia a organizat primele alegeri pentru un nou Congres Naţional General. Oamenii au votat cu o demnitate paşnică, ceea ce a transmis un mesaj clar împotriva deceniilor de tiranie şi un semn de încurajare pentru ceea ce are prezentul de oferit.

Producţia de petrol a revenit la nivelul de dinainte de război, iar unele companii străine şi-au reluat operaţiunile în ţară.

Mai există, însă, şi conflicte rămase nerezolvate, cum ar fi cel dintre oraşele Misrata şi Bani Walid, care a luat amploare în ultimele săptămâni şi riscă să se transforme într-o luptă sângeroasă. Şi prezenţa miliţiei islamiste în toată ţara continuă să dea bătăi de cap populaţiei. Deşi autorităţile spun că sunt afiliate forţelor regulate, acestea continuă să impună legea în multe locuri.

„Eliberarea ţării nu a fost complet realizată în anumite regiuni“, a declarat preşedintele Adunării Naţionale libiene Mohamed Magariaf, referindu-se în special la Bani Walid. El a atras atenţia că există o întârziere şi o neglijare în formarea unei armate şi unei poliţii, controlul armelor şi respingerea accesului rebelilor la instituţiile statului. Întârzieri există şi în reformarea justiţiei.

Potrivit BBC, oamenii vor să se ajungă la un progres politic pe care să îl simtă cu adevărat. „Nimic nu s-a schimbat. Dimpotriva, unele lucruri poate chiar s-au înrăutăţit”, a spus unul dintre cei care l-au sprijinit pe Gaddafi şi care a dorit să îşi păstreze anonimă identitatea. „Violenţa şi crimele erau limitate înainte, limitate pentru unele persoane şi pentru anumite familii, iar oamenii înţelegeau asta. Acum nu mai există diferenţă între dreptate şi nedreptate, totul este haos. Oamenii nu au nicio direcţie şi nu ştiu cine îi conduce”, a adăugat el.

Mare parte din populaţia oraşului duce o viaţă normală, dar rămâne sentimentul de „nu se ştie cine este responsabil de ceea ce se întâmplă”, ceea ce este frustrant.

Ce s-a schimbat

Presa nu mai este acum în totalitate condusă de stat. Libienii au dreptul de a deţine propriile trusturi de presă, ceea ce a dat naştere unor noi posturi radio de ştiri şi de muzică, printre care şi unul englez, care ar fi fost ilegale cu un an în urmă.

În plus, imaginea lui Gaddafi şi comemorarea loviturii de stat conduse de el în 1969 ajunseseră să fie caracteristici permanente în peisajul libian.

Piaţa Martirilor din centrul oraşului Tripoli a fost redenumită Piaţa Verde, pentru a reflecta alegerea lui Gaddafi pentru culoarea naţională. El a impus ca până şi culoarea obloanelor de metal de la magazine să fie verzi. Mulţi proprietari şi-au schimbata cum culoarea cu una pe placul lor.

Multe străzi şi universităţi, care au fost numite astfel încât să simbolizeze revoluţia lui Gaddafi, au revenit la vechiul nume.

Sper exemplu, strada „1 Septembrie” şi-a schimbat numele, revenind la denumirea de „24 Decembrie“ din timpul vechiului regat, marcând independenţa Libiei de colonizarea italiană.

Dispariţia lui Gaddafi a adus şi moartea ideologiei sale politice, cuprinsă în „Green Book” („Cartea verde„). Librăriile, care înainte erau destul de limitate în privinţa cărţilor pe care le puteau importa, dar care aveau pe stoc în permanenţă Cartea verde, acum nu o mai au la vânzare.

Locul în care era agăţat posterul lui Gaddafi este acoperit acum cu drapelul naţional, iar pe partea cealaltă a peretelui se află portretul părintelui-fondator, Al-Forjani.

Imad, proprietarul unui magazin, spune că a vândut ultimul suvenir cu Gaddafi cu două zile înainte de revoluţie.

El spune că există mai multă unitate naţională acum. „Cred că toată lumea are o viziune greşită despre Libia. Este o situaţie dificilă, dar acest lucru este normal. Suntem abia în primul an după revoluţie, e nevoie de şase ani pentru a ne redresa. Unei ţări precum Franţa îi trebuie 18 ani. Cred că în doi ani o să fie bine”, spune Imad.