Cum funcționează puterea în Iran. Specialist: „Gărzile Revoluționare sunt mai bine dotate decât Armata“

Cum funcționează puterea în Iran după revoluția din 1979 și cine ia deciziile majore? Un expert explică rolul liderului suprem, limitele președintelui și influența Gărzilor Revoluționare în sistemul politic și militar.

După revoluția islamică din 1979, Iranul a trecut prin transformări radicale care i-au redefinit complet structura de putere. Deși are instituții precum președintele și parlamentul, deciziile majore nu sunt luate acolo. În realitate, centrul de comandă al statului se află în mâinile liderului suprem, o funcție care concentrează autoritatea politică, militară și religioasă. În acest sistem, echilibrul aparent dintre reformiști și conservatori ascunde un mecanism mult mai rigid. Candidații la alegeri sunt filtrați înainte de a intra în cursă, iar marile direcții ale țării – de la politică externă până la strategie economică – sunt stabilite la cel mai înalt nivel, dincolo de votul popular. Chiar și atunci când există deschidere sau tentative de reformă, acestea rămân strict controlate.

Cercetătorul Ion Josan, membru al Centrului de Studii asupra Orientului Mijlociu și a Mediteranei din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” și doctorand la University of Oslo, unde analizează evoluția elitelor iraniene după Revoluția islamică, explică modul în care acest sistem s-a consolidat în timp. Potrivit acestuia, puterea reală din Iran nu poate fi înțeleasă fără rolul central al liderului suprem și al structurilor care îi asigură controlul, în special Gărzile Revoluționare, devenite în ultimele decenii un pilon esențial al regimului.

„Weekend Adevărul“: Ce s-a schimbat major după revoluția din 1979?

Ion Josan: În anii ’80, imediat după ce a reușit revoluția din 1979, Iranul era atacat de Irak. Revoluționarii erau un conglomerat de grupuri diferite care s-au unificat sub umbrela lui Khomeini. Aceste grupuri erau foarte diverse, nu erau toți intelectuali islamici, misionari. Erau și oameni de stânga, și oameni de dreapta, și diferite grupări islamice. După ce Khomeini preia controlul singur, începe procesul de epurare. Cei care se opun sunt eliminați. În anii ’80 începe războiul cu Irak. Războiul crunt unifică societatea iraniană. Toate disensiunile încetează odată cu începerea războiului și populația se unifică în jurul puterii și luptă împotriva acestui agresor extern. Războiul a durat opt ani – o perioadă foarte grea, care a afectat economia, timp în care societatea trăiește foarte precar.

După terminarea războiului, trebuie să existe un plan de relansare a economiei. Președintele Ali Akbar Hashemi Rafsanjani, arhitectul revenirii economice a Iranului, își dă seama că trebuie să liberalizeze puțin economia, pentru că înainte era o economie foarte centralizată, de tip socialist. Rafsanjani are o viziune mai liberală despre dezvoltarea economiei. În perioada asta de dezvoltare economică se schimbă societatea, oamenii încep să facă mai mulți bani. Iranul începe relații comerciale cu mai mulți actori externi, se deschide spre lume. Atitudinea aceasta devine și mai pregnantă odată cu alegerea lui Mohammad Khatami ca președinte al Iranului. Era un cleric șiit moderat, în timpul mandatului căruia s-a observat o înflorire a vieții culturale, apar ziare, publicații unde sunt dezbătute diverse probleme ale țării. E perioada în care renaște mișcarea intelectuală islamică reformistă. Lucrurile acestea se păstrează în timp.

Care a fost momentul în care cumva s-a oprit această tendință?

Tactica lui Khamenei a fost de rotație a puterii, o perioadă stau reformiștii, o perioadă conservatorii. Asta vedem dacă ne uităm la alegerile prezidențiale. Avem o alternanță de președinți reformiști și conservatori. Anumite elemente îl descurajează pe Khamenei să continue cu această strategie. E vorba de prima parte a Revoluției Verzi, când alegerile au fost contestate de candidatul reformist Mir-Hossein Mousavi. Au fost proteste mari și sistemul le-a reprimat. Mousavi încă de atunci este în arest la domiciliu. Apoi, un alt eveniment îl face pe Khamenei să fie de partea conservatoare. În timpul președintelui Hassan Rohani au loc negocierile privind Acordul privind programul nuclear al Iranului (JCPOA) care are ca obiectiv asigurarea faptului că programul nuclear al Iranului va avea un caracter exclusiv pașnic. Chiar dacă nu pare, fără Khamenei acesta nu s-ar fi întâmplat. Nicio decizie majoră de politică externă nu se ia fără liderul suprem. După ce Trump iese din JCPOA, Khamenei schimbă placa.

Parlamentul și președintele, conduși de Ayatollah

În Iran sunt alegeri prezidențiale libere?

Sunt mai mulți candidați, dar pentru a putea candida trebuie să ai aprobarea Consiliului Gardienilor Revoluției. Astfel, nu poți avea candidat anti-sistem. Poți avea doi candidați, adică să fie un reformist și un conservator. Chiar mai mulți sunt acceptați. Practic, toți sunt trecuți printr-o sită a Consiliului Gardienilor. Și cei pe care noi îi considerăm moderați sunt fideli sistemului, doar că au altă viziune asupra lui.

Ce putere avea ayatollahul Khamenei?

Avea puteri depline, era lider spiritual, lider al armatei, lider politic.

Și atunci președintele cu ce mai rămâne? Și Parlamentul?

Președintele are foarte puține atribuții. Parlamentul poate legifera, dar liderul suprem poate să anulez ce legiferează ei. Președintele și parlamentul decid în chestiuni de detaliu. Cel care se ocupă de politicile mari și pe termen lung e liderul suprem, inclusiv politicile economice. De exemplu, președintele Rohani a vrut o politică care să modernizeze statul, să favorizeze mediul privat. Or, Khamenei vine cu ideea economiei de rezistență, adică economia de stat care pune accentul pe a produce intern totul, de a fi independent de ceea ce este în exteriorul țării. Ideile acestea nu prea funcționează. Într-adevăr, Iranul produce foarte multe, dar nu neapărat cele mai de calitate produse și nici cele mai de succes produse de pe piața care este inundată de produse din China, Turcia etc.

Practic, economia Iranului se bazează pe industria de exploatare...

Da. Turismul e prea puțin dezvoltat pentru că țara e închisă. Mai au și alte resurse minerale, dar marea problemă este apa. Iranul are resurse de apă tot mai puține și managementul apei este foarte defectuos. În ultimii ani au fost perioade de secetă foarte mari. Aceste lucruri au un impact enorm asupra agriculturii. Marea dezbatere în Iran e cum să facă să nu rămână fără apă. Chiar vara trecută se punea problema că Teheranul era în pragul de a nu mai avea apă în câteva săptămâni. Marele noroc al lor a fost că a venit ploaia într-un sfârșit.

„Gărzile Revoluționare sunt mai bine dotate decât Armata“

Explicați-ne, vă rog, ce rol au Gărzile Revoluționare. Cât de greu se intră în această grupare?

E mult mai ușor să intri în armată pentru că nu este atât de ideologizată. Dacă vrei să fii parte din Gărzile Revoluționare și să urci în funcții, trebuie să te aștepți la o selecție foarte dură. Cele două instituții, Armata și Gărzile, sunt paralele, dar în ultimii ani, foarte mulți oameni care au fost în Gărzi au fost infiltrați și în Armată. Gărzile Revoluționare au avioane, tancuri, cam tot arsenalul pe care-l are Armata. Sunt chiar mai bine dotate decât Armata. Odată ce intri în Gărzile Revoluționare, ești supus unui proces continuu de îndoctrinare și ți se testează fidelitatea. E foarte greu să avansezi în cadrul acestei grupări. Și când o faci, ai acces la foarte multe resurse. De obicei, cei care fac carieră în Gărzi, după ce intră în rezervă, sunt implicați în mari afaceri, primesc funcții în stat. Cumva sunt vitali pentru supraviețuirea statului, dar în același timp frânează modernizarea economiei și liberalizarea societății.

În perioada aceasta de război, cine coordonează Armată și Gărzile? Există un plan comun?

Planul comun este dat de Consiliul celor trei, președinte, șeful sistemului judiciar și ayatollahul – reprezentantul Consiliului Gardienilor. Ei au și atribuții în privința acțiunilor militare. Nu face fiecare ce vrea, dar există și puțină autonomie. Adică se întâmplă și lucruri care scapă centrului câteodată. De obicei, nimic nu se poate întâmpla fără aprobarea liderului suprem. Gărzile Revoluționare se concentrează pe securitatea internă foarte mult și pe acțiuni externe sub acoperire. Practic, armata iraniană nu e prezentă pe plan extern nicăieri, având rol de apărare a statului. În cazul unei agresiuni externe, armata nu e implicată, nici în represiunea internă. Este un fel de Securitate de la noi, doar că Securitatea noastră nu era așa militarizată.

Gărzile au și trupe speciale. Sunt un soi de armată mult mai ideologizată și fidelă sistemului. Această grupare a apărut pentru că, după 1979, Khomenei nu avea încredere în armată, care era considerată potențial fidelă șahului. În 40 de ani, lucrurile s-au schimbat. Gărzile sunt mai ușor de controlat decât armata, sunt un grup mai mic, mai compact, dar mai bine ideologizat. Plus că arhitectura instituțională în Iran e foarte complexă, sunt tot felul de straturi și instituții paralele. Chestia asta a și întărit statul. Adică e foarte greu să elimini statul când are atâtea structuri, atâtea straturi și când atât de mulți oameni depind de apartenența la aceste structuri.

Ce s-ar întâmpla dacă s-ar dezintegra sistemul actual de stat?

O mare problemă ar fi că foarte mulți oameni riscă să rămână peste noapte fără locuri de muncă. De aceea există o rezistentă puternică la schimbare. Există și persoane care nu sunt neapărat încântate de sistem, dar care depind în așa mare măsură de acesta încât îl preferă. Faptul că ar fi preferată o variantă mai reformată, asta e altă discuție. De asta mi se pare foarte implauzibil ca sistemul să pice peste noapte. Pentru că dacă se va întâmpla asta, va fi o catastrofă totală. Să ne gândim ce a fost în Irak, cu intervenția americană. Statul irakian era cel mai mare angajator. Dacă desființezi statul, lași jumătate din populație fără un loc de muncă.

Consecința – în Irak a apărut insurgența împotriva americanilor și țara a stat într-un semi-război civil până în zilele noastre. Irakul avea la un moment dat, la vremea aceea, vreo 20 de milioane de locuitori. Iranul are acum 90 de milioane. Societatea iraniană e mult mai bine conturată, nu ai tribalismul din Irak, cultura persană e foarte puternică chiar și în rândul minorităților ei. Dar problema rămâne. Dacă pică statul și vine un regim care vrea să-l de-khomeinizeze, va fi o mare problemă. Ce se întâmplă cu oamenii aceștia?