Analiză Războaiele din umbră: rețelele „din interior” care ajută Israelul să țintească Iranul și liderii săi. Cum arată mașinăria de război a Teheranului, concepută să reziste pierderilor

Asasinarea comandantului forțelor navale ale Corpului Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC), Alireza Tangsiri, reprezintă cea mai recentă pierdere din rândul conducerii iraniene, în contextul campaniilor militare israeliene și americane. Dar structura politică și militară a Iran pare să fi fost construită astfel încât să reziste chiar și eliminării unor figuri-cheie, menținând coerența strategică în momente de criză majoră.

Asasinarea comandantului forțelor navale ale Corpului Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC), Alireza Tangsiri, reprezintă cea mai recentă pierdere din rândul conducerii iraniene, în contextul campaniilor militare israeliene și americane. Potrivit unor informații, Tangsiri ar fi fost ucis într-un atac aerian israelian asupra orașului-port Bandar Abbas, situat în apropierea Strâmtorii Ormuz — la aproape 1.300 de kilometri de capitala Teheran.

Țintirea lui Tangsiri pare să transmită un mesaj legat de importanța Strâmtorii Ormuz, aflată în mare parte sub controlul IRGC și considerată un punct central în actualul conflict. Totuși, obiectivele strategice mai largi ale campaniei rămân neclare. Între timp, președintele american Donald Trump continuă să își ajusteze poziția privind finalul operațiunii militare și ia în calcul inclusiv o posibilă intervenție terestră, vizând insule strategice din Golful Persic, în încercarea de a forța un deznodământ favorabil înainte de retragere.

Asasinarea lui Tangsiri se înscrie într-un tipar mai amplu de pierderi suferite de conducerea iraniană, în contextul unor campanii militare atribuite Israelului și Statelor Unite. Atacul asupra Bandar Abbas evidențiază, de asemenea, amploarea capacităților de informații ale Israelului — o rețea construită în timp în interiorul instituțiilor iraniene, atât civile, cât și militare.

De-a lungul anilor, Teheranul și Tel Aviv au desfășurat operațiuni reciproce vizând personal și interese strategice. Asasinarea, în 2010, a lui Mahmoud al-Mabhou în Dubai — cofondator al aripii militare a Hamas — de către agenți ai Mossad, a atras atenția internațională, inclusiv din cauza utilizării de pașapoarte false. De cealaltă parte, atacuri atribuite Iranului asupra unor oficiali și misiuni diplomatice israeliene au fost raportate în diverse capitale, inclusiv în India, însă la o intensitate diferită.

Atacuri de ”decapitare”

Ceea ce se observă în prezent în Orientul Mijlociu, inclusiv în conflictul de 12 zile care a precedat actuala escaladare din 2025, reprezintă mai degrabă vizibilizarea unui război purtat în mare parte în umbră, prin operațiuni de informații și acțiuni clandestine.

Totuși, deși atacurile „de decapitare” au afectat structura de conducere a Iranului — inclusiv pe liderul suprem Ayatollah Ali Khamenei, în cazul unui scenariu ipotetic — acestea nu par suficiente pentru a destabiliza complet sistemul politic și instituțional al țării. Corpul Gardienilor Revoluției nu reprezintă în sine un „stat paralel” în sens strict, deși este adesea descris astfel în dezbaterea publică, ci o componentă centrală a arhitecturii de putere a regimului.

Pentru Iran, capacitatea Israelului de a opera în interiorul granițelor sale rămâne una dintre cele mai mari provocări, inclusiv în timp de război. Din septembrie 2025, autoritățile iraniene au executat persoane acuzate de colaborare cu serviciile israeliene, într-un context marcat de tensiuni interne și presiuni externe. Măsurile sunt interpretate de analiști mai degrabă ca un răspuns de consolidare a controlului și de inducere a fricii, decât ca o reacție strict judiciară.

În paralel, rețelele clandestine ale Iranului, mai puțin extinse și sofisticate comparativ cu cele atribuite Israelului, sunt așteptate să joace un rol mai activ în perioada post-conflict. În ultima săptămână, două persoane din Israel — inclusiv un adolescent și un rezervist militar — au fost arestate sub suspiciunea de spionaj în favoarea IRGC.

În pofida pierderilor, IRGC rămâne o structură dificil de ignorat. Sir Alex Younger, fost șef al serviciului britanic de informații externe MI6, a declarat într-un interviu recent că Iranul ar putea avea în prezent un avantaj în conflict, subliniind eficiența unei strategii de „escaladare orizontală”, prin care sunt vizate multiple obiective fără a ține cont de afilierea acestora.

În acest context, supraviețuirea regimului iranian în fața campaniei aeriene pare un rezultat plauzibil. Statele Unite, la rândul lor, încearcă să evite implicarea într-un conflict prelungit, cu riscul repetării experiențelor din Irak și Afganistan. Totuși, presiunea pentru o încheiere clară a operațiunilor este în creștere, inclusiv din partea unor state din Golf, care nu își doresc o Iran întărit în urma unui conflict perceput ca fiind câștigat.

Pentru Teheran, simpla evitarea înfrângerii poate fi interpretată ca un rezultat favorabil.

Pe termen lung, conflictul dintre Israel și Iran este puțin probabil să se încheie odată cu finalizarea campaniei militare americane. Nici Israelul, nici statele din Golf nu par dispuse să ofere Iranului un rol extins în redefinirea arhitecturii de securitate regionale. În absența unor compromisuri, regiunea riscă să rămână într-o stare de tensiune persistentă, într-o perioadă dominată de ceea ce experții descriu drept „războaie din umbră” — operațiuni clandestine care ar putea continua ani sau chiar decenii.

Pe 17 martie, un atac aerian israelian l-a ucis pe Ali Larijani, secretarul Consiliului Suprem de Securitate Națională, considerat de unele surse drept liderul de facto al Iranului în ultimele luni. O săptămână mai târziu, acesta a fost înlocuit de Mohammad Baqar Zolqadr, un veteran al structurilor de securitate și membru al Consiliului pentru Discernământ.

Un sistem mai complex decât pare

Deși adesea descris drept strict autoritar, sistemul politic iranian funcționează, în practică, printr-o combinație de instituții religioase și mecanisme electorale. Această arhitectură permite o alternanță controlată între facțiuni politice — reformiste și conservatoare — menținând în același timp loialitatea față de principiile fundamentale ale Republicii Islamice.

În centrul acestui sistem se află Liderul Suprem, însă deciziile sunt influențate semnificativ de cercuri de consilieri și figuri politice cu conexiuni puternice în aparatul de securitate, în special în cadrul Gărzilor Revoluționare.

Rolul „actorilor de legătură”

Anumiți oficiali au jucat de-a lungul timpului un rol de „punte” între diferite centre de putere. Acești actori, de regulă conservatori pragmatici, combină loialitatea față de sistem cu o anumită flexibilitate politică.

Ali Larijani a fost considerat un exemplu reprezentativ al acestui tip de influență. Cu o carieră extinsă — inclusiv ca președinte al Parlamentului și negociator în dosarul nuclear — el a reușit să mențină relații funcționale atât cu liderul suprem, cât și cu diverse facțiuni rivale.

De-a lungul anilor, Larijani a concurat pentru influență cu alte figuri conservatoare, precum Mohsen Rezai, Mohammad Bagher Ghalibaf și Mahmoud Ahmadinejad, fiecare având propriile baze de susținere în structurile de putere.

Continuitate în ciuda schimbărilor

Numirea lui Zolqadr nu pare să indice o schimbare majoră de direcție. Dimpotrivă, analiștii sugerează că strategia Iranului rămâne consecventă, inclusiv în ceea ce privește reacțiile la atacuri externe.

Conceptul de „apărare mozaicată” — care oferă autonomie operațională unităților regionale — este completat de o strategie centralizată de escaladare, ceea ce permite sistemului să funcționeze chiar și în condițiile eliminării unor lideri importanți.

Acest lucru a fost reflectat în reacțiile Iranului la atacuri recente, inclusiv lovituri asupra unor ținte energetice și militare din regiune, considerate de observatori drept răspunsuri calculate, nu acțiuni izolate.

O structură instituțională rezilientă

Experiențele anterioare — de la războiul din Irak până la conflictele recente din regiune — au contribuit la dezvoltarea unui sistem capabil să asigure continuitatea conducerii.

Autoritățile iraniene par să fi pregătit în mod deliberat succesiuni multiple pentru pozițiile-cheie, reducând astfel dependența de indivizi.

Echilibrul de putere persistă

Deși Zolqadr nu are aceeași influență ca Larijani, alte figuri continuă să joace roluri importante. Printre acestea se numără Ghalibaf și Rezai, precum și Mojtaba Khamenei, noul ayatollah ales care pare invizibil.

Declarațiile recente ale lui Donald Trump sugerează că Washingtonul este conștient de complexitatea acestor structuri, deși orice contacte directe rămân neconfirmate oficial.

Perspective

În acest context, eliminarea unor lideri individuali nu pare să afecteze fundamental capacitatea Iranului de a-și menține strategia militară și politică.

Pe termen lung, însă, continuarea unei campanii de asasinate ar putea modifica echilibrul intern de putere, favorizând o structură mai militarizată.

În ciuda presiunilor externe, prăbușirea regimului rămâne, potrivit majorității analiștilor, un scenariu puțin probabil în viitorul apropiat.

Speculații privind rolul lui Mohammad Bagher Ghalibaf în strategia SUA față de Iran

Pe fondul unui conflict extins în Orientul Mijlociu, declarațiile președintelui american Donald Trump au alimentat speculațiile privind posibile negocieri indirecte cu actori de rang înalt de la Teheran. Fără a oferi detalii, Trump a sugerat recent că Washingtonul „discută cu persoanele potrivite”, în vederea unui posibil acord.

Potrivit unor relatări din presa internațională, inclusiv CNN, una dintre figurile menționate în acest context este Mohammad Bagher Ghalibaf, actualul președinte al Parlamentului iranian. Acesta ar fi fost identificat de unele surse drept un potențial interlocutor, deși nu există confirmări oficiale.

Ghalibaf a respins public aceste informații, afirmând că nu au avut loc negocieri cu Statele Unite și acuzând răspândirea de „știri false” menite să influențeze piețele financiare și energetice.

Contextul conflictului

Situația are loc în contextul unui conflict care durează de aproape o lună și care a provocat pierderi semnificative de vieți omenești și costuri economice majore. Prețurile globale la energie au fost afectate, iar milioane de persoane au fost strămutate, potrivit estimărilor organizațiilor internaționale.

În acest cadru volatil, orice indiciu privind negocieri sau posibile schimbări de regim atrage atenția comunității internaționale.

Profilul lui Ghalibaf

Născut în 1961, în apropiere de Mashhad, în nord-estul Iran, Ghalibaf provine dintr-o familie de origine kurdo-persană. Este specialist în geografie umană și politică și a avut o carieră extinsă în structurile de securitate ale statului.

A servit în cadrul Gărzilor Revoluționare și este considerat un veteran de război, ulterior ocupând funcții importante, inclusiv cea de primar al capitalei Teheran timp de 12 ani.

Mandatul său administrativ a fost asociat cu dezvoltări în infrastructura urbană și transport, dar și cu controverse legate de corupție.

Poziționare politică și influență

Analiștii îl descriu pe Ghalibaf drept un „insider” al sistemului iranian, cu conexiuni în multiple centre de putere, inclusiv în cadrul Gărzilor Revoluționare. De-a lungul timpului, a candidat de mai multe ori la președinția Iranului, sugerând ambiții politice la cel mai înalt nivel.

Totuși, pozițiile sale conservatoare și abordarea orientată spre securitate ridică semne de întrebare privind disponibilitatea sa de a face concesii semnificative în eventuale negocieri cu Washingtonul.

Calcul strategic

Pentru Washington, identificarea unui interlocutor credibil la Teheran ar putea reprezenta o schimbare de strategie — de la confruntare militară la negociere politică.

Cu toate acestea, experții avertizează că structura complexă a puterii în Iran și nivelul ridicat de neîncredere față de Statele Unite ar putea limita orice astfel de demers.

În paralel, alte surse, inclusiv The New York Times, au relatat despre posibile contacte directe între oficiali americani și ministrul iranian de externe, Abbas Araghchi, deși nici aceste informații nu au fost confirmate oficial.

Incertitudini persistente

Rămâne neclar dacă numele lui Ghalibaf reflectă o opțiune reală de negociere sau face parte dintr-o strategie mai largă de presiune diplomatică și gestionare a percepției publice.

În absența unor confirmări oficiale, evoluțiile din perioada următoare vor fi esențiale pentru a clarifica direcția relațiilor dintre Statele Unite și Iran, într-un moment de tensiune regională accentuată.