„Revoluția dronelor” a rescris războiul din Ucraina. Poate schimba și modul de luptă al Occidentului?

Incidentele cu drone rusești care au traversat recent granițele Poloniei și României au stârnit nu doar îngrijorare politică la Bruxelles — ele au scos la iveală o slăbiciune tehnologică a Vestului. Din aproximativ 20 de drone rusești Gerbera care au trecut frontiera în Polonia, cel puțin 15 nu au fost interceptate: au căzut din aer când li s-a terminat combustibilul. Câteva au fost doborâte, dar prețul plătit a fost uriaș — rachete AMRAAM lansate pentru fiecare dronă, costuri de ordinuri de mărime mai mari decât UAV-urile, plus cheltuiala cu ridicarea în aer a avioanelor de luptă, scrie publicația rusă Meduza.io.

După ce au urmări mai bine de trei ani devastările de pe frontul ruso-ucrainean, un număr mare de analiști militari consideră că dronele au declanșat o revoluție ireversibilă în artă militară — una care pune sub semnul întrebării doctrinele occidentale. Alte voci, însă, atenționează că dominația dronelor de pe acest teatru de operații este, în mare măsură, rezultatul improvizațiilor și al slăbiciunilor ambelor armate; în alte condiții, alte mijloace pot reveni în prim-plan. Concluzia scepticilor: Occidentul nu trebuie să imite pur și simplu producția în masă a Rusiei sau Chinei, ci trebuie să învețe să lupte eficient contra dronelor. Analiza publicației ruse încearcă să despice firul „revoluției dronelor” și să arate ce ar putea însemna ea pentru războiul viitorului.

Ce înseamnă „revoluția dronelor”?

Datele ucrainene arată că în 2025 peste 70% din pierderile de pe câmpul de luptă sunt atribuite dronelor — o cifră care, deși dură, rămâne o ilustrare parțială a transformării. În acest război, dronele nu doar înlocuiesc anumite sisteme de armament: ele redefinesc tactica, arta operațională și, în unele cazuri, strategia.

Ruslan Puhov, analist rus de profil, argumentează că dronele și senzorii lor nu sunt doar niște aparate izolate, ci vârful unui sistem de comunicații capabil să transmită în timp real fluxuri video și date către mulți consumatori — de la operatori locali la comandamente superioare. Legătura aceasta, între senzor și comandant, subminează ce s-a numit dintotdeauna „ceața războiului”: când mii de drone oferă ochi permanenți pe un front, anticiparea tradițională a comandanților pierde din importanță.

Urmarea logică: înarmarea dronelor pentru a lovi imediat ținta descoperită. Timpul dintre recunoaștere și atac se comprimă aproape la zero; chiar armatele mai puțin avansate dobândesc capacități de recunoaștere și muniții de precizie pe scară largă. Consecința tactică — observată deja în Ucraina — este dispariția posibilității de a masa forțe în mod deschis: ascunderea și dispersia devin reguli, nu excepții. Breșele blindate adânci, care au definit conflictele terestre moderne, devin imposibile fără supremație dronă/antidronă.

Puhov susține că, odată integrate cu inteligența artificială și cu comunicațiile prin satelit, dronele vor putea lovi la aproape orice adâncime. Cine controlează aceste mijloace va avea un avantaj uriaș pe teren. Câteva idei care păreau teoretice acum trei ani sunt — pe alocuri — realitate pe frontul ucrainean: proliferarea dronelor de recunoaștere și a munițiilor kamikaze a redus semnificativ posibilitatea concentrațiilor convenționale.

Limitările „revoluției”

Totuși, imaginea e incompletă. În afară de dronizare, ambele armate continuă să prezinte fragilități: numărul de avioane moderne, ritmul de zbor, stocurile de artilerie — toate sunt limitate. Forțele aeriene ruse dispun doar de câteva sute de aparate moderne, iar Ucraina are sub 30 de avioane occidentale relativ moderne — totalul flotei de avioane e în jurul a circa 100 după pierderi și uzură. Artileria, dominatoare la începutul conflictului, a consumat rezerve de muniție pe care producția mondială abia le mai poate reface; multe misiuni au fost externalizate către UAV-uri.

Procentele de lovire rămân surprinzător de scăzute: chiar și presupunând că fiecare victimă ar fi fost cauzată de o dronă, sub 10% din UAV-uri ar atinge efectiv un obiectiv — ceea ce arată limitele eficienței în masă. Dependența de operatori umani rămâne un punct slab: promisiunea „unei revoluții AI” cu roiuri complet autonome nu s-a materializat; fiecare aparat cere în continuare operator calificat — o resursă greu de multiplicat într-un război care stoarce personal.

Mai mult, tehnologia care alimentează această revoluție este în mare parte comercială: componente chinezești, module cumpărate legal sau copiate, comunicații comerciale prin satelit. Atâta vreme cât comerțul global funcționează, răspândirea acestor unelte e greu de oprit.

Ce poate face Vestul?

În momentul de față, statele NATO sunt — în multe privințe — în urma Ucrainei și Rusiei la folosirea și contracararea dronelor de tip kamikaze. Occidentul ar putea, teoretic, lansa o producție de masă pentru UAV-uri mici; însă există voci influente (de la tehnologi la analiști militari) care cer reevaluarea programelor scumpe și orientarea către soluții mai economice. Părerile sunt împărțite.

Analiști ca Justin Bronk de la RUSI subliniază că, în trei ani de lupte, nimeni nu a arătat că milioanele de drone pot produce o victorie decisivă. Mai curând, ele au generat o „dependență de UAV” în rândul unităților — soldații ezită fără acoperirea dronelor. Vestul păstrează însă o supremație aeriană pe care adversarii nu o pot ignora: doctrina SEAD (suprimarea sistemelor de apărare aeriană) și capacitățile americane rămân instrumente decisive dacă ar fi aplicate la scară înaltă.

Problemele rămase: fără implicarea americană, Europa singură ar întâmpina greutăți serioase în neutralizarea unui strat larg de apărare antiaeriană rusesc; în plus, nu există încă un sistem occidental robust de contracarare a fluxurilor masive de drone — vulnerabilitate ilustrată de incidente recente peste Polonia.

Cum se luptă cu dronele?

Răspunsul nu e unul singular. Soluțiile testate și propuse includ război electronic, tunuri automate AA, rachete-interceptoare ieftine, interceptoare proiectate special, arme laser și sisteme cu microunde. Departamentul de Război american a pus ca obiectiv „dominare electromagnetică” până în 2027 — în termeni practici: rezolvarea problemei dronelor mici — și planifică, în paralel, o extindere masivă a propriilor flote de UAV. Însă costurile, birocrația și ritmul rapid al evoluției AI pun sub semnul întrebării eficiența măsurilor dezvoltate lent.

Soluțiile trebuie stratificate — nu există o singură tehnologie salvatoare — iar adaptabilitatea și viteză în implementare vor face, probabil, diferența.

Mai corect ar fi să vorbim nu de o revoluție definitivă, ci de o democratizare a capabilităților: instrumente care altădată erau apanajul puterilor mari sunt acum accesibile pe scară largă. Modelul „dronei democratice” s-a schimbat — nu a triumfat un anumit tip de UAV, ci un adunare tactică formată din mulți aparate mici, organizare inteligentă și adaptare rapidă.

Dronele Bayraktar sau Wing Loong-urile rămân relevante acolo unde apărarea adversă e slabă; FPV-urile și munițiile rătăcitoare s-au impus acolo unde operațiunile de masă nu mai funcționează. Dar conflictul arată și că tehnologiile evoluează în paralel: vehicule blindate, manevra concentrată, artileria și doctrina de masă nu dispar peste noapte — ele evoluează împreună cu dronele.

Războiul din Ucraina ne oferă, așadar, un laborator scăpat din cutie: lecțiile sunt multe, dar concluziile definitive — încă — sunt în formare,concluzionează Meuza.io.