„Războiul orașelor”, versiunea 2026. Lecția uitată a conflictului dintre Iran și Irak

De mai bine de patru ani, frontul ruso-ucrainean înaintează greu. Luptele au intrat într-o logică de uzură, în care fiecare kilometru câștigat costă enorm, iar marile străpungeri par imposibile. În acest context, atenția ambelor tabere s-a mutat tot mai mult către loviturile asupra infrastructurii și orașelor aflate în spatele liniilor frontului.

Nu este însă prima dată când un război ajunge într-un asemenea punct.

Cu patru decenii în urmă, conflictul dintre Iran și Irak a trecut printr-o etapă aproape identică, rămasă în istorie sub denumirea de „războiul orașelor”. Între 1980 și 1988, cele două state au purtat un război lung și sângeros, care, după primii ani de confruntări mobile, s-a transformat într-un conflict de poziții. În lipsa unor victorii decisive pe front, Bagdadul și Teheranul au început să lovească sistematic orașele adversarului, scrie pravda.ua.

Conceptul nu era însă nou. Primele premise apăruseră încă din Primul Război Mondial, când marile puteri europene au intrat într-un blocaj militar de lungă durată. Totuși, tehnologia vremii limita capacitatea de a duce un război aerian de amploare. Raidurile dirijabilelor germane asupra Londrei și Parisului au avut mai degrabă un impact psihologic decât unul strategic.

În Al Doilea Război Mondial, bombardamentele asupra orașelor au căpătat o dimensiune fără precedent. Dar nici atunci ele nu au decis singure rezultatul conflictului. Soarta războiului s-a hotărât pe fronturile terestre – la Kursk, în Normandia sau în ofensiva sovietică spre Berlin.

Abia în anii ’80 s-au reunit toate condițiile pentru ceea ce presa occidentală avea să numească, pe scurt, „războiul orașelor”.

Saddam Hussein și iluzia victoriei rapide

În 1980, liderul irakian Saddam Hussein a invadat Iranul convins că va obține o victorie rapidă. Calculul său s-a dovedit greșit. Conflictul s-a prelungit, iar după ani de lupte costisitoare, linia frontului s-a stabilizat.

În încercarea de a schimba cursul războiului, Irakul a început să lovească masiv marile orașe iraniene – Teheran, Tabriz, Isfahan sau Shiraz – folosind rachete balistice sovietice R-17 și versiuni dezvoltate local, precum Al-Hussein.

Iranul a răspuns cu atacuri asupra Bagdadului, Basrei și Kirkukului, utilizând aceleași rachete sovietice, achiziționate prin Libia, dar și sisteme nord-coreene Hwasong-5.

Ambele state au recurs și la aviație și artilerie cu rază lungă. În plan militar, Irakul a avut uneori avantajul. În plan politic și psihologic însă, strategia nu a produs rezultatul dorit: Iranul nu a cedat.

Un scenariu care se repetă

La aproape 40 de ani distanță, conflictul ruso-ucrainean pare să urmeze aceeași logică.

Marile ofensive decisive lipsesc, iar războiul se transformă tot mai mult într-o confruntare a loviturilor asupra infrastructurii, orașelor și centrelor economice.

Kremlinul speră că atacurile sistematice asupra orașelor ucrainene vor forța Kievul să accepte condițiile Moscovei. De partea cealaltă, Ucraina mizează pe lovituri în adâncimea teritoriului rus și pe afectarea infrastructurii economice și logistice a Federației Ruse.

Există însă diferențe importante față de anii ’80.

În primul rând, intensitatea actualului „război al orașelor” este incomparabil mai mare. Dacă Irakul a lansat, pe parcursul întregului conflict cu Iranul, aproximativ 533 de rachete balistice, Rusia a atacat Ucraina, doar în primele zece luni ale anului trecut, cu aproape 770 de rachete balistice.

În al doilea rând, războiul modern a introdus un element nou: dronele ieftine și produse în masă.

Paradoxal, acest lucru a avantajat într-o anumită măsură Ucraina. Deși inferioră Rusiei în materie de arsenal balistic, Ucraina a reușit să atingă un anumit nivel de paritate prin utilizarea dronelor cu rază lungă.

Dacă la începutul bombardamentelor masive asupra infrastructurii ucrainene Kievul părea complet vulnerabil, în 2026 Ucraina este capabilă să lovească ținte aflate la sute și chiar mii de kilometri în interiorul Federației Ruse.

Vulnerabilitatea ambelor tabere

Primăvara anului 2026 a scos în evidență o realitate incomodă pentru Moscova: Rusia poate continua să lovească Harkovul sau Odesa, dar nu poate proteja complet orașe precum Tuapse sau Ceboksarî de atacurile ucrainene.

Nici măcar Moscova, înconjurată de unul dintre cele mai dense sisteme de apărare antiaeriană din lume, nu poate garanta securitatea absolută a unor evenimente simbolice precum parada de 9 mai.

În același timp, Ucraina se confruntă cu propriile limite. Kievul poate lovi ținte aflate până la Perm, Groznîi sau Ekaterinburg, însă nu reușește să își protejeze complet capitala de atacurile cu rachete și drone. Poate perturba funcționarea aeroporturilor rusești, dar nu poate redeschide în siguranță niciun aeroport civil propriu.

Aceasta este contradicția fundamentală a „războiului orașelor”: capacitatea de a lovi adversarul nu înseamnă automat capacitatea de a-ți proteja propria populație.

De ce apărarea este mai dificilă decât atacul

Experiențele recente din Orientul Mijlociu au demonstrat că nici cele mai bogate și mai avansate state nu pot construi un scut antiaerian perfect.

În războaiele moderne, atacul este aproape întotdeauna mai ieftin decât apărarea. O dronă sau o rachetă costă mai puțin decât sistemele necesare pentru interceptarea ei. Este mai simplu să lovești un oraș decât să îl aperi complet.

În aceste condiții, paritatea dintre cele două tabere nu elimină suferința civililor. Ea oferă doar posibilitatea represaliilor.

Fiecare parte ajunge să creadă că propriile pierderi pot fi suportate, în timp ce adversarul va ceda primul. Este o capcană psihologică tipică războaielor de uzură.

În 2022, Kremlinul era convins că Ucraina va capitula rapid. În 2023, la Kiev exista convingerea că o contraofensivă majoră va schimba decisiv cursul războiului.

În 2026 devine tot mai greu de acceptat ideea că acest „război al orașelor” poate continua foarte mult timp fără ca vreuna dintre părți să obțină victoria pe care o așteaptă.

Iar lecția conflictului dintre Iran și Irak este clară: distrugerile și pierderile pot crește constant, fără ca acest lucru să conducă automat la compromisuri politice sau la încheierea războiului.